Îmi vedeam mama, la început, o dată pe săptămână, pentru mai puțin de 24 de ore, apoi o dată la două săptămâni. Asta nu pentru că nu voia ea, săraca, să vină la mine, ci pentru că era învățătoare, iar pe vremea aia se mergea la școală și sâmbăta. În plus, locuia la 60km de mine. Lunea dimineața, când pleca, lăsa pe pat cămașa de noapte, iar eu îmi afundam fața în ea să-i simt mirosul și să plâng. Am crescut cu dorul etern al mamei mele, de pe la 6 ani până în anii adolescenței. Poate de asta, când mi-am făcut copilul meu, mi-am promis că nu-mi va simți lipsa cât oi trăi, mai degrabă o voi enerva cu prezența mea, și tind să cred că fii-mea trage înspre a doua variantă.
Verile copilăriei mele, în vacanță la bunicii de la țară, sunt singurele momente luminoase de care-mi aduc aminte. Trei luni pe an, plus vreo 2 săptămâni iarna. Ajungeam acolo după vreo 2 ore de mers cu trenul clasa a 3-a, cu doar 2 vagoane și bănci de lemn care miroseau a motorină și prin ale cărui geamuri abia întrezăreai ceva afară. Iarna era și foarte frig, însă pe mine mă încălzea “alaindelonul” mamei în care mă cuibăream, închideam ochii și trăgeam puternic pe nări mirosul specific, de blană.
O dată ajunsă în gara de destinație, o luam alene sub toropeala soarelui pe jos prin sat, de mână cu mama, pe sub prunii puși în două rânduri în fața caselor, până la ieșire. Mai aveam de mers câțiva kilometri prin câmp, pe jos sau “la ocazie”, după noroc, când trecea câte un camion de la CAP, hurducăind din toate cele, și ne lua. Cabinele, mereu cu pături pe banchete, pătate cu ulei de motor și cu miros înțepător, șoferul care de obicei era localnic și punctual întreba “a cui ești tu”, întrebare la care răspundeam cu porecla bunicilor mei – uzanță comună la sate, toate astea erau pentru mine dulcele drum al întoarcerii acasă, în satul fericirii mele.
Coboram din camion în capătul străzii, la șosea. De departe se întrezarea casa bunicilor mei, o casă pe colț, tencuită în gri cu brâul albastru, cu poartă mare metalică vopsită în roșu și băncuța din fața ei, sub pruni. Aș fi zburat, s-ajung mai repede.
Urmau trei luni de bucurie, soare plin pe cer sau ploaie care ne inunda șanțurile și le umplea de noroi din care noi făceam castele ornate cu buruieni. Desculță, prin praful străzii fugind după cai, câini, găini sau orice alta vietate. Urlam din când în când că ne e foame, ieșea bunica cu o felie de pâine unsă stropită cu sare și boia, la care noi adăugam niște roșii rupte direct din grădină, cu pământ pe ele, că cine avea timp să le mai și spele.
Seara, dupa spălatul regulamentar în curte la “ciupă”, după cina încheiată mereu cu lapte proaspăt muls, încă cald, ieșeam pe băncuța din fața porții să ne minunăm la stele, printre ramurile prunilor care se jucau cu noi acoperind cu câte-o frunză câte-o stea, și pe care noi îi ușuram de fructele lor verzi.
Cand ajungeau prunele să-și schimbe ușor culoarea, încolo înspre august, mă uitam la ele cu ciudă. Le preferam verzi, acre, un acru ce-ți împungea simțurile și-ți lăsa gura pungă și care însemna, pentru mine, timp și siguranță. Când se făceau prunele albastre-violet, dulci, mustoase, vara mea era pe terminate, și nu era lucru mai trist pe lume.
Drumul înspre gară trecea pe sub aceiași pruni, cu fructele de-acum revărsate pe jos sau strânse în găleți. Luam înapoi înspre oraș același tren cu băncile de lemn mirosind a motorină. Mă aștepta un alt an, ca mulți înainte și mulți după, în care, ca să mă agăț cumva de zile, fugeam noaptea pe băncuța de sub pruni, visând la fructele lor verzi.
Un text fără concluzii, dar cu liber la povestit d-ale voastre.
Foto: Pexels
Am copilărit la bloc, niciodată n-am avut vacanțe sau aventuri ”la țară” pentru care îi invidiam pe alți copii, când povesteau. Dar mi-ai amintit de câteva ieșiri ”la ocazie” pe când eram stagiară și pierdeam trenul de navetiști. Nu conta că-i autoturism, camion sau tir, numa’ să mă ia, naibii, din drum – și emoțiile aferente, oare oprește sau nu?
Io-s curioasă ce simbioză au bărbații cu prunii. Poate ne dezvăluie careva 🙂
@laura,
da, calatoritul „cu ocazia” era o aventura in sine, mai ales iarna. Pe vremea aia erau si foarte putine masini, asa ca aveai toate sansele sa stai ore bune in drum pana trecea vreuna.
Barbatii si prunele, aceasta relatie indestructibila, pe care toate femeile sunt geloase :))) Ma rog, unii au avansat la triple malt, da esenta tot aia e.
@Laura, cea mai bună țuică pe care am băut-o vreodată este cea de prună… am plantat acum vreo 12 ani, vreo 78 de pruni, pe locul pe care mama l-a mostenit de la mamaia mea și de atunci am avut 2 recolte. Undeva la vreo 200 de litri de țuică au ieșit pe recoltă. Dar din aia sănătoasă nenicule… îți tiuie urechile când o bei!
Daca asculti atenta, sub fiecare capac de borcan cu gem de prune se aude geamatul prunelor care se visau tuica!
Iote cine stătea cu urechea la borcan, s-asculte jălania prunelor!
Pentru mine la țară înseamnă o localitate din Prahova de la munte și 7 km mai hacana spre dreapta o localitate din Buzău. Pruni la greu. Satul în care a trăit mamaia mea se afla la vreo 3 km de localitatea din Prahova și la vreo 4 de cea din Buzău. Din păcate acel sat nu mai există pe fața pământului. Toți au plecat și nu au rămas decât oamenii care vin la culesul prunelor.
Pruni cu nemiluita… când se făceau de cules, odată cam la patru ani, mama-mia! se rupeau crengile nu alta. Nu am dus lipsă de tuică neam, dar acum cu plecările mele din ce în ce mai greu îmi fac timp să mă duc să le adun.
@baghera,
uram culesul prunelor. Ne trezea bunicul cu noaptea-n cap (adica inainte de 10 dimineata) sa mergem la cules si vai de noi daca ramanea vreuna pe jos. Avea cazan de facut tuica si mereu se ducea „sa verifice” calitatea, chestie care, observam noi copiii, il inveselea instantaneu :)))
Verile copilariei sunt si la mine cu iz de bunici. Ambii erau suceveni, dar doar la unul dintre ei eram in ,,raiul meu”. La ceilalti bunici, mai erau cca 17 verisori, si asta nu era chiar ok cu introvertirea mea. Dar la bunicii paterni, eram doar eu si frati-miu. Si bineinteles iazul din spatele casei. Iaz in care cred ca pescuiam din 2 in 2 zile, dupa ce de fiecare data imi contruiam singura undita. Pestii prinsi ii parcam in ciubar, iar la sf zilei le dadeam drumul din nou in iaz. De fiecare data, dar de fiecare data , prindeam un amarat de caras care nu mai avea coada. Si tot de fiecare data ii dadeam drumul in iaz. Acu’ ma gandesc din ce in ce mai des ca probabil era pestisorul fermecat dar nu am stiut eu sa imi valorific norocul.Pt pescuit, dupa ce imi mesteream undita, ma duceam in spatele surii si sapam in gunoi (balegar) dupa râme. Râme pe care le turteam intre palme, sa le pot baga in ac, fara sa se zbantuie.Mai pune-ma azi sa fac asa ceva si vei descoperi ca intre timp mi s-a dezvoltat limbajul de mahala.In jurul iazului, bunicul meu imi plantase capsuni, agrise, un par zemos, pruni,meri, toate la un brat distanta. Merele crude le bateam de gard/copac, pana deveneau zemoase. Ca bune oricum erau.Tin minte linistea. Linistea care incarca sufletul unui timid. Uneori ma urcam in copac, cu o carte in mana, si stateam ore intregi citind. Intrerupta doar de strigatele celor din casa care ma cautau pt sfanta masa de pranz.Nu ma gaseau pt ca nu doream sa fiu gasita, asa ca renuntau, iar eu imi vedeam de personajele cartii citite. Pe iaz am facut deseori calatorii cu ciubarul, evident cu frate-miu pe post de capitan, care de cele mai mule ori se supara pe mine, si ma dadea jos din ambarcatiune pe la mijlocul iazului. Daca avea noroc, ma vedea cum alunec pe mâl si dupa scufundarea de rigoare, urlam ca o aratare in drum spre judecata bunicii. In pod, tata ne crease o biblioteca. Râd, pt ca podul era pod, asa cum arata podul oricarei case de bunici, cu ladite, cu cosuri, cu unelte dar si cu butoaie pline de carti, aduse de tata. De obicei in butoaie erau carti SF. Dupa pauza de gradina, urma linistea din pod si stat ghemuit pe barne si citit in mirosul de lemn uscat si pacura arsa. Cand te dezmorteai, testai sura, te dadeai in leagan si ajungeai cu ochii si inima pana la cer, sareai in fân, fugareai iepurii si…si Doamne cat de dor imi poate fi. Si ce simpla era viata mea de copil.
@MAS,
ce frumos ai povestit!
Bietele animale erau stresate de prezenta noastra, ca fugaream tot ce prindeam, degeaba striga bunicul la noi :))))
1. Aici ca la Laura.
2. Ahh, prunele… Banc scurt: ”Doi ardeleni, tată și fiu: – Tată ce facem cu prunele culese când ajungem acasă? – Dacă e și mă-ta acolo, magiun. Dacă nu, pălincă”.
Hai! Zile faine s-aveți!
Când văzusem prima prună,
Aveam încă caș la gură 🤪
Acum nu mai sunt ficior,
Beau doar Tuborg curgător ☺️😜
Ps. Nu e banc, da’ e pentru un ardelean … se știeee
@HM,
Uite cum o cauți… Și după ce o încasezi, zici că n-ai avut noroc pe lume 🙂
Am fost o norocoasă, am avut bunici la țară, într-un sătuc de prin Vaslui. Am amintiri foarte faine din vacanțele petrecute acolo. Plăcintele, borșul limpede doar cu legume, mâncarea de pătlăgele, căruța în care mă așezam să citesc și din care trebuia să sar rapid să ușuiesc ulii care se năpusteau asupra găinilor, ligheanul capcană cu care am reușit să omor niște pui. Acolo am făcut păduchi, mi-am julit picioarele când exploram râpa (un pârâu ce trecea pe lângă casă) și m-a mușcat de fwnd un gâscan :))) Pruni nu erau, da’ era vie, multă vie și multă sfeclă. Nu am cum să uit sfecla, că zilnic trebuia să culeg un braț de frunze și să fac hăcuială să dau la rațe.
Atâta tihnă ce am când mă gândesc la toate astea. Mulțam, @singlemom!
@Mona,
da, toti cei care am avut bunici la tara am fost norocosi, desi poate nu ne-am dat seama pana multi ani mai tarziu. Mi-a parut mereu rau ca fii-mea n-a avut bunici la tara si a crescut in oras 🙁
Ce vremuri… M-au crescut bunicii, la ţară, de la 2 săptămâni. Şi am plecat prima oară din sat pe la 5 ani, într-o tentativă a părinţilor de a ne da (pe mine şi pe sora mea mai mică) la grădiniţă. Dar am luat păduchi la grădiniţa de la oraș şi ne-au adus înapoi, ne-au tuns zero şi am mai stat acolo până la vârsta de 6 ani, când am plecat la şcoală, iar sora mea la grădiniţă.
Iar restul vacanţelor, până am terminat liceul, numai acolo le-am petrecut. Cu mici excepţii când era vreo tabără sau făceam cu părinţii un drum la mare sau vreun traseu prin Moldova, dar astea au fost evenimente rare.
Toată vara mă jucam cu pisicile, plimbam câinele (pe care tot eu îl adusesem de la o vecină, când avea câteva săptămâni, iar bunica nu avea câine în momentul ăla și nici nu mai voia, dar nu a avut încotro și mi-a făcut hatârul), croiam hăinuţe la păpuşi şi le coseam la maşina de cusut a mătuşii. Sau le tricotam. Ori coseam muşte pe etamină (itamină îi spunea bunica). Alergam pe uliţă la fel, desculţă prin praful gros şi moale, citeam în hamacul din grădină sau cocoţată pe două crengi groase din nucul din vie. La masă, un sfert din mâncare îl aruncam pisicilor, întreruptă fiind de vocea bunicii: ,,Nu le mai da! Să prindă şoareci! De aia țin pisică la bătătură.”
Serile, pe răcoare, era un chiloman de nedescris pe uliţă, ne adunăm toţi copiii şi jucam pititea, ţară ţară vrem ostaşi, rațele şi vânătorii, telefonul fără fir, flori/filme/fete sau băieți, ȚOMAPAN.
La mine semnalul finalului de vară venea de pe 15 august. Atunci, bunica şi toţi oamenii de prin sat repetau ,,gata, a venit sf. Maria, schimbi pălăria”. Şi, într-adevăr, serile şi dimineţile erau răcoroase, frunze începeau deja cadă, peste tot legumele şi fructele erau coapte, numai bune de cules. Culegeam prunele cele mai frumoase, le scoteam sâmburii şi bunica le făcea magiun în căldarea mare, pe foc la cuptor, în curte. Şi pâine caldă, pe care întindeam magiunul cald încă și el. Iar la început de septembrie, când culegeam cot la cot cu bunicii şi via din curte, ştiam că vară a trecut. Tresăream când auzeam maşini pe uliţă. Şi plângeam când se oprea una la noi la poartă. Erau părinţii, veniţi să ne ia la oraş, la şcoală. Aveam impresia că nu există tragedie mai mare. Ce n-aș da acum să retrăiesc chiar și acel moment, dar nu mai am de unde să-l iau.
@Solandi,
Of, ziua cand trebuia sa plecam la oras era o jale pe mine de neinchipuit. Despre casa ororilor unde am crescut in oras am sa povestesc altadata, poate. Prefer sa raman cu mintea la satul meu frumos 🙂
@Solandi, nu era TOMANAP…?
Nu, nouă se părea că ne suna mai melodios așa.
De ce, la voi erau în altă ordine literele?
Lângă icoana din sufragerie ( sunt credincios, asta este, alții sunt deștepți și bogați)
am aprins acum o lumânare.
Pentru sufletul bunicilor mei.
Ieri am uitat să răspund.
Cel mai frumos loc de pe întreaga planetă este satul bunicilor.
Un sat mic din Ardeal, aflat pe valea Sebeșului.
@paco,
cel mai frumos loc si cei mai dragi oameni. Ce bine ca i-am avut!
Sugag, Martinie, Capâlna, Laz,Săsciori,Sebesel:))
@Marius M.
Icoana ( sunt două de fapt, una o am în România, una am adus-o aici în Spania) le-am primit cadou de la un faimos Iconar de pe Valea Sebeșului.
Care îmi este și bun prieten din copilărie.
Din două căutări pe Gogule stabilești exact locația unde e pentru mine cel mai frumos loc de pe Terra.
Tăranilor !
Se scrie cu Ț, băi d-le!🤪
Și mama tot învățătoare… Făcea naveta la o școală într-un sat la vreo 30 de km de oraș și 20 de km de satul bunicilor. De obicei mă lăsa cu o mamaie (bonă e denumirea fițoasă din ziua de azi 😁) din cartier, dar când mamaia aceea nu era disponibilă, ori mergeam cu mama la școală cu „ia-mă nene” (de obicei mergeam cu vreun leau de la sonde sau cu vreo Asistență Tehnică – v-am băgat în ceață 😁), ori aterizam la bunici. Partea aia de viață la bunici, până să încep școala, a fost frumoasă, cât îmi mai amintesc de ea. Apoi ne-am mutat la București, am început școala, iar mersul la bunici se întâmpla în vacanțe și în unele weekenduri când era de muncă. Fiindcă asta definește mersul la bunici pentru mine: muncă, „ia-mă nene” (că gara era la 9 km de satul mamei și 15 km de satul tatălui – ehee, de câte ori am făcut distanța asta pe jos!), venit pe fugă și plecat în grabă de multe ori (trebuia să îi ajutăm și să îi vedem și pe unii, și pe alții).
E adevărat, vara era frumos, mă jucam mult cu copiii pe uliță, apucam să citesc mult în casă la răcoare (că vara în Băragan era distractivă între orele 11:00 și 16:00 😁), începeau să se coacă diverse așa că-mi petreceam timpul cocoțat prin tot felul de pomi mâncând ca spartul apoi sfârșind de obicei la wc-ul din curte, că fructe + apă + lapte + plus cine știe ce altceva cam spre asta ducea. 🤣🤣
Dar în marea majoritate a timpului era de muncă. Am început devreme ajutându-l pe bunicul să mute țevile de irigații sau să facă diverse prin CAP (asta înainte de ’89 evident). Apoi, după Loviluție, când s-a împărțit pământul, toți au luat tot bazându-se pe copiii și nepoții de la oraș că vor veni să se facă agricultori. Așa că am prestat câțiva ani cam tot ce se putea în materie de munci agricole, și s-a cam stins vraja cu casa de basm a bunicilor și restul… Toți erau preocupați, în fiecare zi se mergea undeva să se facă ceva la câmp sau în grădină, aterizam la unii, săpam/prășeam/culegeam/ tăiam ceva, fugeam la ceilalți să repetăm schema, nu mai era timp de trăit, doar de supraviețuit. Culmea, partea asta de muncă, griji și chinuială îmi este mult mai clară în minte decât partea aceea magică de nepot la bunici.
N-o sa uit niciodata ce a zis unul care si- a luat pamantul inapoi la tara si facea naveta muncind in zilele libere de-i sareau capacele, ca se imbogateste din agricultura:)). Dupa vreo doi ani a vandut tot si a zis: ba, ce faceam eu nu era agricultura, era agroturism!
Cel mai misto era în anii în care, din diverse motive, nu se făcea….ceva. Și veneau copiii de la oraș cu pungile de făină, mălai, fasole, cu pepeni, cu ulei….
Parcă le și aud pe mama și pe mamaia: „Bine, bre, mamă, da’ la ce te-ai mai chinuit tot anul?” „Dacă nu s-a facut, mamă. N-a plouat. Lumea rea și-a dracu’ prin părțile astea, d-aia nu dă ăl de sus ploaie!”. Că irigații din părți.
Mă tăvăleam pe jos prin vie pe o vreme câinoasă, nici ploaie, nici burniță, să culeg niște o mie unu amărâți (că nu o puneau pe araci, o lăsau tufă la câmp, să nu se fure sau fiindcă așa era soiul, naiba știe) și până la urmă tot sfârșeau prin a cumpăra struguri sau direct vin din alte părți. Dar nu renunțau la mizeria aia de vie nici morți. Erau strugurii sărați de la pământ și sonde în unii ani.
Prășeam la porumb de îmi ieșea pe urechi. Venea toamna, nu plouase, secetă, sau locul rău (că așa era împărțit în multe locuri, să prindă toți și pământ bun, și prost, și aproape de sat, și departe), tăia porumbul cu totul și-l dădea la animale. Anul următor puneau iar. Tot porumb. Tot acolo. Băga-mi-aș…. De ce, bre? Păi, dacă așa au hotărât toți! Agricultură, nu glumă!
Până la 7 ani și ceva când a murit mamaia de la Brăila, am petrecut toate verile la ea, ba chiar un an întreg la un moment dat, împreună cu soră-mea cea mare. Ne jucam cât era ziua de lungă pe uliță cu ceilalți copii veniți și ei în vacanță la bunici. Nu-mi amintesc să fi trecut vreo mașină, treceau doar căruțe care ridicau colbul în aer de nu ne mai vedeam câteva secunde. Făceam toate trăsnăile, eram vesele și fără nicio grijă. Mergeam la stână să îi ducem lu’ tataia mâncarea de prânz, la gârlă câteodată cu o mătușă. Sâmbăta ne strângeam mai mulți la o rudă în sat să ne uităm la desene. Seara ne spăla mamaia într-o copaie de lemn cu apă de ploaie, se înnegrea apa după ce ieșeam.
Mie îmi plăceau prunele ușor pârguite, perele și merele văratice și strugurii cu bob mic. Aveam și un corcoduș în curte, cu cele mai bune corcodușe (nu am mai regăsit gustul ăla nicăieri) și ne jucam cu omizile pe care le „vânam” de pe scoarță. A murit la 51 de ani mamaia și ne-a lăsat un gol imens în suflete. Am revenit în Grădiștea doar o dată sau de două ori de atunci, casa nici nu mai există. Acolo a fost copilăria idilică, din povești.
Din ’89 am mers la țară la ceilalți bunici, dar nu stăteam niciodată toată vara, cel mult o săptămână sau două, erau în vârstă și nu ne puteau îngriji. La un moment dat, mă duceam singură cu autobuzul, satul fiind la 25 de km de oraș. Sora mea cea mare nu mai voia să vină, avea gașca ei cu care își petrecea timpul. Eu eram mai solitară. După ce au murit și ceilalți bunici, de bătrânețe, o luam cu mine pe soră-mea cea mică ca să îmi țină de urât noaptea în ditamai casa. Aveam 16-17 ani, ea 8-9. Își făcuse câteva prietene în sat și mergeam pe dealuri și prin pădure să colindăm. Acum nu aș merge nici să mă plătești pentru că sunt urși prin zonă. Dar atunci nu știam. În satul acesta revin acum vară de vară, avem mulți cireși deși nu mai rodesc ca înainte.
Copiii mei au toți bunicii în viață, dar nu au dormit o noapte fără noi la niciunul dintre ei. Părinții mei sunt divorțați, mama locuiește de 21 de ani în Italia. Ai lui se ceartă mereu, cu amenințări și înjurături, nu e un mediu tocmai propice… Mergem câte un weekend în vizită o dată la câteva săptămâni. Pentru că soțul meu e unicul lor fiu. Așa că da, nici copiii mei nu vor avea parte de întâmplări din categoria Creangă. 😔
Am avut si eu copilarie cu vacante la mamaia si tataia (jud Db).Tataia era invatat, stia sa scrie, sa citeasca, era barbat sadea, avea microbul gadgeturilor. Mereu printre primii din sat cu radio, cu tv, cu casetofon. Mamaia era robotelul clasic, munca all day si seara cand venea tataie de la oras, era robotelul lui. Aveau o simbioza perfecta: el caftea, ea incasa. Ii stiam de frica si noi, dar ne era drag, totusi. Ne-au invatat multe lucruri, toate utile: sa lucram gradina, sa gatim, sa dereticam, sa pescuim, sa ne cultivam si culegem mancarea, sa ingrijim de animale. Am o camera a mintii plina ochi cu amintiri frumoase din copilaria de la tara. Si liantul care le leaga e nostalgia. Pfff…