Cine a citit “Parfumul” de acelaşi autor, ştie deja că Suskind are predilecţie spre a crea personaje profund dezechilibrate până la limita (in)umanului. Romanul mai-sus pomenit îţi dă fiori pe şira spinării şi, decând l-am citit, oricând rostesc banalul cuvânt “parfum” mă gândesc la ororile puştiului ăla.
Cu Porumbelul n-am avut nici o senzaţie puternică (bună sau rea), ci doar o impresie proastă. Jonathan – personajul acestei cărţulii – are şi el dezechilibrele sale, mai puţin veridice. Cât de credibil poate fi un om care, după ce a făcut războiul, e cuprins de un atac de panică doar pentru că un porumbel zace mort (accidental) la uşa lui? Şi cât de credibil poate fi un om care, atât de panicat să fie, încât să se sinucidă din acest motiv? Da, e dezechilibrat – asta se vede din rutina vieţii lui obsedant-ordonate. Dar şi dezechilibrele au limita lor, totuşi.
De pe coperta a-IV-a spicuiesc: “O extraordinară parabolă despre cotiturile destinului…” Care cotituri?! Jonathan a evitat orice cotitură, chiar şi banalele curbe ale vieţii. A vrut o viaţă simplă şi uşoară şi a avut-o, fără ca vreo scamă să-l perturbe. Că un porumbel – viu sau mort – l-a tulburat, ei şi? Asta denotă un caracter puternic? Nu, doar unul foarte slab. Ca şi romanul (care e, de fapt, nuvelă).