Cand a inceput pandemia, am intrat și eu în panică, frumos, regulamentar, ca tot restul lumii. Locuiam atunci în Timișoara de 2 ani și un pic, într-un apartament, nu tocmai cea mai fericită situație pe vremea pandemiei. Am stat izolate de la sfârșitul lui februarie până în septembrie. Zic din februarie pentru că tocmai fusesem în Italia și acolo deja făcea ravagii virusul, chiar dacă nu era încă totul oficial, așa că imediat ce am ajuns acasă ne-am carantinat și izolat, apoi ne-a urmat și restul lumii.
Personal izolarea mi-a plăcut, în sfârșit puteam sta acasă non stop și nu mai eram eu aia ciudată. Pentru copil a fost mai dificil, normal, dar una peste alta nu am suferit prea mult. Ceea ce a băgat însă spaima în mine a fost că vedeam cum scad în România șansele de supraviețuire în caz de boală, orice boală, pe zi ce trecea. Fiind părinte singur, parcă nu prea îmi venea să risc tangența cu sistemul, nu că ălora ce-s doi le-ar fi surâs, dar ținând cont și de teoria probabilităților (aici o sa ne ajute Solandi cu cifre precise 😁), șansele să mă infectez cu virusul fiind destul de mari, am hotărât să plecăm undeva unde să avem măcar speranță în caz de vreo boală. Asta se întâmpla pe la jumătatea lui septembrie, iar pe 3 octombrie la ora 5 dimineața eram cu copil, cățel și purcel împachetați în mașină și pe drum spre Nădlac.
Destinația a fost Franța, nu din cine știe ce motive, ci pentru simplul fapt ca era singura țară cu granițele deschise nu doar pentru tranzit. Găsisem un airbnb la țară pentru prima perioadă, urmând să căutăm altceva odată ajunse acolo sau să o luăm în alte direcții în primăvara următoare.
Drumul în sine a fost o experiență interesantă, în primul rând că stăteam cu emoții despre ce directive naționale se mai dădeau pe unde treceam, că în perioada aia se schimbau regulile de la o oră la alta. În Ungaria, de exemplu, nu puteam opri oriunde, doar în benzinăriile semnalate pentru tranzit. În Austria, te puteai opri pe autostrada dar nu puteai rămâne peste noapte. Noi am înnoptat în Germania, iar de a doua zi nu mai era posibil să te oprești nici la ei. În spatele nostru s-au inchis granițele și aveam emoții pentru Franța, că dacă inchideau și ei rămâneam în drum, la propriu.
Franța nu a închis atunci, ci la cateva zile dupa.
În afară de emoțiile astea, drumul a fost ceva parcă inspirat din Armageddon. Din Austria încolo autostrazile erau goale. Și când zic goale, vreau să zic că nu întâlneai mașină sute de km. Erau camioane, rare și alea, dar porțiuni lungi de autostradă complet goale, cu excepția inelelor din jurul orașelor. Totul părea abandonat, ireal, catastrofic. Doar la benzinăriile de pe autostrăzi mai vedeai ceva viață umană, dar, evident, toți cu teroarea în ochi: intri, îți faci treaba și te cari. Nu mi se mai întâmplase să conduc atâta drum aproape singură pe străzi. Nici măcar mașini de poliție nu erau. Pe noi, cel puțin, nu ne-a oprit nimeni. Camioanele ne salutau încurajator, cel puțin prefer să cred asta în loc de „aute nebunii ăștia”.
E mișto sentimentul ăla că ești singur pe lume, nu tu trafic, nu tu oboseală, nu ochii în retrovizoare 70% din timp!
Una peste alta a fost o experiență parcă de pe altă planetă. S-a mai repetat, dar la scară mai mică când ne-am mutat după o lună că găsisem casă pe termen mai lung, și tot așa, aproape singure la străbătut Franța de la sud la nord, iar din ziua următoare mutării noastre s-a interzis cu totul ieșitul fără motive de muncă, sănătate sau cumpărături esențiale.
În perioada aia tot aveam senzația că am trecut ca prin urechile acului în mod repetat și că am evitat la secundă un dezastru logistic. A fost stresant? Clar. A meritat riscul? Din punctul meu de vedere, da, pentru ca eram într-un loc mai sigur. Dar mai ales pentru ce-a urmat dupa.
Chiar dacă pandemia nu-i pentru nimeni o amintire plăcută, parcă putem fi un pic mai obiectivi privind în urmă la perioada aia, după 3 ani. Până la urmă, a fost pentru noi toți o experiență inedită.
Voi ați avut gânduri de plecat în pandemie? Și de ce da sau de ce nu?
Foto: Corina
Foarte frumos scris.
Pentru mine pandemia nu a fost o sursă de teamă, poate la început, primele 2-3 săptămâni și nici atunci continuă, pentru că era o perioadă foarte aglomerată la job și cu multe schimbări. Mai degrabă a fost un prag, adică după nimic nu a mai fost la fel. A împărțit viața multora în înainte și după.
@jack,
Asa e, nimic n-a mai fost la fel dupa. Pe mine m-a panicat boala in sine, faptul ca nu se stiau inca multe detalii legate de ea, apoi cu timpul m-am mai calmat, mai ales dupa ce am plecat si am aterizat in cel mai frumos sătuc francez, in mijlocul naturii. Vreo 200 se suflete in total, cu tot cu oi si câini:)))
Am călătorit în pandemie, conform restricțiilor în vigoare. Ne-am văzut și cu oameni, chiar și în cercuri mai extinse și făceam des teste, ca să minimizăm riscurile. Și bine, fără îmbrățișări și pupături. În lockdown am stat foarte mult în casă, dar ieșeam mult mai des pe balcon. Țin minte că aveam program strict de stat afară, la aer, chiar și puțin la soare. În plus, pe noi ne-a salvat că locuim foarte aproape de o zonă foarte liniștită de case, cu mulți copaci și verdeață și ne plimbam pe-acolo. Revenind la călătorit, în august 2020 ne-am dus în Grecia, în insula Milos. Cu mașina până la Atena și apoi cu fairyboat. Teste, măști oblgatorii, tot tacâmul. Sigur, eram conștienți că ne expunem unor riscuri, dar na, speranța nu ți-o poate lua nimeni și nimic. În plus, în capul meu și nu numai, există o convingere fermă că o sesiune sau mai multe de mare (apă, aerosoli) face minuni pentru sănătatatea noastră. Și lipsa lor…nici nu vreau să mă gândesc. Din fericire, n-am avut nicio problemă. Niciunul din familie n-a făcut nici până în ziua de astăzi Covid. Sau, dacă a făcut vreunul, a fost asiptomatic.
@anduta,
Incredibil dar desi am strabatut europa in plina pandemie, nu ne-am facut niciodata un test si nici nu ni s-a cerut. In anul urmator, 2021, tot toamna, inca pandemie, am plecat din Franța inspre danemarca. Nu mai era pustietate pe străzi, din contra, trafic cat vrei, dar iar am scapat de teste. In rest ne-am limitat contactul cu alte persoane pe cat posibil si pare ca nu am avut virusul, dar ne-am vaccinat imediat ce a fost posibil.
Nu, n-am avut gânduri de-astea. Iar de lucrat am lucrat fizic nu în online. Bucata asta de timp va rămâne în istorie ca una stranie, urâtă.
@victorR,
Asa e, rămâne exact cum ai zis. Apocaliptică și urâtă, cu multa suferință. Sa speram ca nu ne mai paste ceva asemănător. Ca nici nu mai am unde pleca, m-a lamurit @akon ca Norvegia nu e de mine :)))
Vrând-nevrând, a trebuit să fac câteva drumuri, cu tren, mașină și avion – chiar în 2020 când restricțiile erau mai multe, panica mai mare, vaccinul încă n-apăruse.
M-a frapat pustiul. Trenuri, avioane goale (atât cât au zburat). Probabil pentru că restricții și pentru că toți eram convinși că aglomerația e un risc (și chiar e).
La un moment dat am simțit că cel mai izolat mediu e în tren :)))
@laura,
Da, pustiul ala a fost o chestie parca de pe alta lume. N-am fost in perioada aia cu mijloace de transport publice, dar vedeam pe net poze don aeroporturi goale, gari, strazi la fel. Te simtei asa singur pe lume :))))
Eu când vreau să constat cum e singur pe lume, mă uit în oglindă.
Paco, gimnozofist transcendental.
Acum, mai in glumă, mai in serios, imi aduc aminte cum era Bucureștiul in perioada aia. Puteam auzi constant păsărelele ciripind in copacii din fața blocului, ceea ce nu se întâmpla înainte. Pustiuuu și liber pe străzi de mașini, la orice oră, soțul era super încântat că făcea drumul până la și de la job in timp record. El n-a simțit mai deloc lockdown-ul. Pe de altă parte, când pleca de acasă, mie mi se părea că pleacă la război. Și, la întoarcere, eram avidă de vești “de afară”. “Uuu, e superb, liber, liniște și pace pe străzi. Bine, m-a oprit de 3 ori armata să arăt declarația, dar in rest totul ok”.
Țin minte că aveam o tulburătoare senzație că lumea înghețase de frică, pe bună dreptate. Ca in “freeze”-ul din fight-flight-freeze. Bine, spiritul de fight s-a activat treptat la mulți, doar că nu in direcția eliminării virusului de pe mâini prin spălare disciplinată, a eliminării gestului de atingere a feței cu mâinile, a purtării de mască sau a menținerii distanțării fizice si, ulterior, a vaccinării. Dubioasă tare perioadă. Dacă mai prindem vreo pandemie (Doamne ferește), nu pot să nu mă întreb, cu teamă, cum se vor desfășura lucrurile.
@Anduța,
Bănuiesc că s-ar desfășura mai calm și mai disciplinat. Experiența își spune cuvântul, ca să nu mai zic de obișnuință. Deja s-au format atunci niște reflexe, măcar la o parte din populație.
Băi, super mișto scrii! Unde mai pui, că faci și poze mișto – foarte tare! Și cum ai lăsat Franța pentru Danarmeanca sau asta va fi un alt articol?
La mine, debutul pandemiei 2020, faza chineză și mai apoi cea italiană, m-a prins în Germania. În week-end-uri eram pe plimbare – am făcut Franța, Belgia, Olanda. Toată luna februarie eram cu sufletul la gura că se va închide țara și eu voi rămâne în Germania. Am venit acasă, în martie la început, și am continuat să vin la muncă și în aprilie, atunci când am intrat în stare de urgență – eu aveam să mă duc la muncă până în mai. Aveam hârtie de la serviciu, că eram necesar la birou!
Perioada mai – septembrie, în România, am fost undeva la țară, la curte, nu am avut probleme cu ieșitul sau chestii de genul. Pentru mine s-a petrecut normal, ieșeam cu javrele la plimbare… prin spatele curții, a fost cât de cât acceptabil.
În septembrie, am luat înapoi drumul Germaniei – eu și încă vreo 30 de români. În total cred că am fost vreo 80 de persoane în proiect, români, nemți, indieni, mă bufnește și râsul când îmi aduc aminte, deoarece toți eram la început cu măștile pe nas, pe distanțare socială, nu intram în discuție mai mult decât era necesar.
După două săptămâni eram toți nas în nas, fără măști… eram pe caterincă, munca se făcea de plăcere. Am rămas încă în legătură cu un neamț și cu un indian.
Am stat până de Crăciun și în total, în astea 4 luni, am avut doar 3 cazuri de covid. Un neamț, un polonez și un român, ultimii doi au picat în ultima săptămână. Eram testati la început de 2 ori pe săptămână, apoi când s-a mai relaxat ne ardeau o singură dată pe săptămână! Era unul căruia îi spuneam măcelarul – avea ăla o plăcere să îți plimbe lingurița aia prin gură până când îți dădeau lacrimile.
A fost și o perioadă frumoasă, deoarece deși nu aveam voie să ne întâlnim – noi am făcut-o. Dacă ne raportau vecinii cred că ieșea cu amezi groase. Ziua ieșeam la plimbare câte 3 sau 4 mașini și noaptea pe weekend eram pe băute. Ne făcusem o gașcă de petrecăreți cu sunetul pe mute… super tare.
Nu știu dacă am contractat virusul sau dacă l-am dus pe picioare, cert este că pentru mine perioada de pandemie a fost ca oricare alta.
Sincer, eu dacă m-aș muta din România aș face-o în principal pentru cetățenie și pentru sistemul medical, poate și pentru sistemul de învățământ – cu toate că acesta încă nu e mort de tot.
@baghera,
Franta pentru danemarca nu stiu daca merita un articol intreg, a fost tot asa, in 2 timpi si 3 miscari. Sa vad daca iese din el un articol, mama la blog sa decida.
Da tu stiu ca te-ai plimbat si tu ceva in plina pandemie! Si mai ales in grupuri, ceea ce era sperietoare pentru majoritatea lumii :)))
Daca nu se nimerea pandemia probabil nu plecam chiar atunci, dar aveam oricum in cap sa o întindem anul urmator, dar in norvegia. Doar ca Norvegia si-a inchis granițele rapid si asa au ramas cam 2 ani, daca nu ma insel, fara drept de apel. Asa ca a trebuit sa caut soluții, sa vad cine ne primește. Iar Franta nu ne-a dezamăgit. Asta a venit mai tarziu un pic :)))
Cu România si statul in tara, eu din ultimii 20 de ani am fost plecata cam 17, nici nu mai pun probelma sa ma intorc ca sa raman. Lumea e mare, merita vazuta 🙂
@Singlemom,
Orice experiență merită împărtășită, dacă nu e ceva uzual. Iar astea nu sunt deloc uzuale 🙂
@singlemom, pentru că eu sunt mai micuț, eu din ultimii 17 ani cred că vreo 12 i-am petrecut pe alte meleaguri. Mi-a plăcut foarte mult că firmele pentru care am lucrat m-au trimis în deplasări, și unde eu ajungeam cu vreo 20 de euro și aici incluzând și masa, alți compatrioți de-ai noștri plăteau bani buni ca să ajungă pentru a vizita locurile respective. Totuși, deși m-aș muta în altă țară, încă nu am făcut-o până acum… nu știu dacă o voi face vreodată!
Eu de fiecare dată când ce am plecat, a trebuit să fac teste de Covid, nu am ieșit niciodată pozitiv, așa că am putut să plec, iar pe perioada pandemiei am ieșit după cum spuneam mai sus în Germania și apoi un an mai târziu în Algeria.
În Germania, am iesit mult de tot în natură și să știți că multă lume iesea în natură. Nu mai era interzis să ieși, dar toți purtam măștile regulamentar. Eu sunt de părere că dacă este să se întâmple și luam carcalacul așa era scris să se întâmple! Nu puteam face/interveni cu nimic. Nu am fost super temător, dar nici nu am tratat chestia asta cu superficialitate!
A fost o perioadă interesantă, din multe puncte de vedere.
Și eu schimbat aerul după pandemie.
De fapt pandemia a schimbat ,,aerul și fraierul,,.
În primul sezon turistic după pandemie am crezut că locuiesc în ceva ghetou de la periferiile Parisului.
Pauză englezi (considerați motorul Benidormului) nemți, olandezi, finlandezi etc.
Vara aia a fost cu cea mai joasă calitate a turiștilor. Cu făcutul nevoilor pe stradă și mult zgomot pentru nimic. Da’ mult zgomot nene… Mult de tot. Am considerat că e deajuns.
Am venit aici în sat pe nevăzute, cam de pe-o zi pe alta.
Când am ajuns in fața casei cu microbuzul, Doamna i-a spus șoferului să nu oprească motorul, că nu știa cum o să reacționez 😀.
Am intrat, am inspectat, ,,hai să descărcăm ,,.
@paco,
Deci cand au eliberat turistii locul, s-a umplut de bastinasi petrecareti sau cum?
Da stai, deci tu te-ai dus pe nevazute la noua casa? Cred ca a avut ceva emotii Doamna :))) Da-ti seama daca ziceai ca faceti la loc comanda :)))
@singlemom, din periferiile Parisului a venit o specie specială cu alergie la muncă, toleranță la ajutoare de la stat și cu chef de scandal.
Neobișnuit, ca în vara aia nu cred să fi văzut pe stradă atât de multe torpile cu burka în dotarea de serie și numere de Franța.
Când zic torpile mă refer la Audi S3, RS3, BMW M-uri sau Mercedes AMG.
La aia cu mutatul, da a fost pe nevăzute, nu am fost niciodată în satul lui Jose Cucurigu.
Și aia cu la loc comanda a fost luată în calcul :)).
,,dar ținând cont și de teoria probabilităților (aici o să ne ajute Solandi cu cifre precise 😁) – mă tem că în Ro nu se poate aplica teoria probabilităţilor în anii pandemiei, la ce debandadă a fost şi la ce lipsă de responsabilitate în respectarea unui minim de reguli; la noi s-au aplicat, mai degrabă, legile lui Murphy – oricât te-ai strădui să te menţii sănătos, lângă tine sunt alţi vreo 3-4 care nu respectă nimic şi care mai şi ascund că sunt/au fost bolnavi. Exemplu concret- toamna lui 2021, când circula varianta ăia naşpa, delta, şi era full în spitale de stăteau oamenii bolnavi în maşinile personale pe lângă spital, că nu mai aveau loc înăuntru – şeful soţului a considerat că nu e cazul să anunţe că e bolnav, ba să mai şi vină la birou fără mască (ca de obicei). Rezultatul: a luat întâi soţul, apoi eu. Copiii nu, i-am ţinut izolaţi în camerele lor, ieşeau de acolo la baie cu masca, mă duceam în camera la ei cu mască etc. La mine s-a manifestat uşor, eram vaccinată încă de când a apărut vaccinul, urma să fac doza 3 (pe care am amânat-o), dar soţul a fost destul de grav. A zăcut 5 zile, urmăream cu sufletul la gură saturaţia oxigenului din sânge şi ne rugam să nu scadă periculos pentru că în spital nu mai erau locuri (și nici măcar nu era de dorit să ajungi acolo, oricum; în Ro nu ştiai de ce să te fereşti mai mult: de covid sau de orice interacţiune cu sistemul de sănătate). Am ţinut legătura cu medicul de familie şi în final a început să îşi revină. Dar au fost nişte zile crunte.
Cât despre cum am perceput eu pandemia – nu sunt foarte sociabilă, aşa că nu m-au afectat lunile de lockdown. Dar, nu acelaşi lucru îl pot spune despre copii, mai ales despre cea mică cu tsa, având în vedere că stăm la bloc, la etajul 7 şi nici măcar plimbare cu maşina nu puteam să facem. Cea mare, iniţial a fost încântată că stă acasă, apoi de orele online… Dar, pe măsură ce trecea timpul (oribil de monoton), şi-a schimbat părerea şi resimţea lipsa mersului în clasă.
Cel mai nesuferit lucru a fost faptul că habar n-am când au trecut anii aceia, parcă s-au evaporat, parcă au fost furaţi. Pentru că, fiind în gardă mereu şi evitând anumite acţiuni normale, nu avem amintiri plăcute care să iasă în evidenţă, așa că perioada aceea e ca şi cum nu ar fi existat.
Cât despre călătorit – nu, am avut oroare să călătoresc cu mijloacele în comun atunci. Iar în afara ţării, exclus, având în vedere închiderile de granițe care apăreau când nu te aşteptai.
@Solandi,
exact ceea ce povestesti tu despre sotul tau m-a speriat pe mine la maxim, si fix de asta am plecat. Ma si vedeam infectata, singura cu copilul in casa, fara loc in spital, si chiar daca aveam loc cine stie daca nu ieseam cu picioarele inainte de acolo. Urmareste saturatii, rau, alea alea de una singura. Si fata?! Deci da, m-am cacao pe mine si am preferat sa risc altfel si sa plec.
Dacă am fi avut o casă la țară, unde am fi putut merge, am fi mers, da. Dar tot în Ro. Prea complicat pentru noi plecatul, toți 4, în plină pandemie, în altă țară (job, copil la liceu etc).
Oricum, absolut exemplar s-a comportat copilul cel mic, neașteptat de înţelegătoare a fost şi a înţeles perfect de ce nu ieşim în lockdown. Uneori primim cele mai valoroase lecţii de la cine nu ne aşteptăm. Iar comportamentul ei ne-a ajutat foarte mult în a suporta mai bine acea perioadă.
Și eu am avut emoții mari legat de copii, dar erau deja mărișori, au înțeles situația și nu le-a fost foarte greu. Apoi a reînceput școala, hibrid mai întâi, și iar am stat cu emoții. Să se respecte regulile in special. Dar a fost ok, din fericire. La un moment dat, m-am întâlnit cu o mămică din bloc, fetița ei termina pregătitoarea. Și-i povestise că “azi am vazut cum arată cutărică la față și ea a văzut cum arăt eu” Cum așa? “Păi am vorbit să ne dăm puțin măștile la o parte” Un an de zile (anul școlar 2020-2021), copii de doar câțiva anișori, purtaseră non stop mască la scoală, fără să știe cum arată colegii lor. Mi s-a părut intr-un mare fel.
Noi am avut gânduri de plecat (definitiv) înainte de pandemie, dar ni s-au dat planurile peste cap. Din cauză de restricții, din cauză faptului că multe firme de pe afară (alea care ne interesau) au cam rămas în expectativă punând un stop timid procesului de recrutare, din cauză de copil cu diabet care nu putea fi expus la o eventuală mutare și la ce urma ulterior (contact cu altă civilizație, du-te vino al nostru ca să rezolvăm chestii etc. etc.), din aceste cauze am amânat plecarea.
În pandemie am făcut un singur drum în afara Bucureștiului, până în Ardeal la neamuri, dar abia după ce am avut vaccinul făcut (două doze noi, o doză copiii). Și drumul acela a fost făcut așa pe grabă, fără opriri obișnuite la benzinării, restaurante, fără vizitat Sibiul sau alte orașe cum făceam de obicei. În rest….nimic. Școală online până nu s-a mai putut, work from home și izolare aproape completă până am putut să ne vaccinăm, și noi, și copiii.
Nu, n-am avut gânduri de ducă în timpul pandemiei, n-am avut dorința de a călători sau de a „evada” din „închisoarea” apartamentului, asta și pentru că ne-a fost frică. Noi chiar am avut cunoscuți care au murit de covid sau care încă mai trag (destul de nasol) de pe urma covid-ului luat cu diverse ocazii. Mai mult decât atât, în urma unor analize făcute atunci în pandemie, s-a dovedit că eu aș fi avut covid la început, când încă nu se știa despre ce este vorba și nu se auzise despre virus. Până la infarctul recent nu am dat atenție acestui aspect, dar vreo doi medici cu care am discutat mi-au spus că nu e exclus să existe vreo legătură, printre efectele pe termen lung ale mizeriei ăsteia de virus numărându-se și probleme cardio-vasculare. Probabil, că dacă ne-am fi plimbat mai mult și am fi luat covid într-o veselie de pe peste tot, eram de mult oale și ulcele acum. 😁
@ionut,
Da, pai si noi tot de frica am plecat si ne-am limitat contactele la minimul necesar.
Din pacate și eu am avut cunoștințe care au murit dupa ce s-au infectat, si altele care au tras luni multe din cauza covid. N-am luat-o in joaca deloc, din contra. Si cred ca cel mai bine a fost asa.
Pandemia golește România 🤭
Mărturisesc că eu am cam circulat și mulțumesc lui Dumnezeu că nu am luat „carcalacul”. Am avut oameni dragi vaccinați care s-au chinuit, nevaccinați care au suferit și alții care au pierit. Life goes ON.
Meam, deci eu am fost în extrema panicaților. Am fost absolut terifiată luni de zile începând cu martie 2020, când am rămas acasă și am început să lucrez remote. Urmăream zilnic un site cu măsurători în timp real de cazuri de morți-infectați-vindecați, citeam toate știrile fake sau reale, dar eu nu mai făceam distincția între ele, eram cu motorul ambalat rău. A fost o perioadă foarte tâmpită dpdv mental, visam urât, îmi făceam scenarii apocaliptice all day… până am obosit. Efectiv am obosit mental să fiu mereu în gardă, mereu speriată, mereu gândindu-mă la drobul de sare. Când am zis stop, n-am mai deschis nicio știre, n-am mai urmărit nicio statistică, mă bazam pe prietenele mele sau grupul de părinți să mă informeze când duc copiii la școală, gen. Am făcut covid eu și mama și frati-miu, eu am scăpat ieftin de tot, mamei nici acum nu i-a revenit mirosul (la aproape 3 ani de când a făcut boala). Când au făcut fetele covid, am fost p!șată pe mine, am zis că mor de stress. Am simțit o ușurare imensă după ce au trecut de el și cumva știind că ne-am imunizat prin boală, m-a ajutat psihologic să mă relaxez.
Am învățat oleacă din lecția stressului păgubos, un nou val de pandemie nu mă va afecta atât de rău, voi respecta ce e de respectat doar pentru a evita amenzi, dar la mansarda mea nu se va mai stinge lumina.
@Vera,
pai sa nu vie, sa vina numa de bine, ca am avut destule pt secolul asta!
Da, panica si eu, evident. Intr-un an de zile cred ca am consumat o cisterna de alcool, si nu ca sa il beau, ci ca sa dezinfectez absolut orice intra in casa. Probabil am fost exagerata, nu stiu, dar am preferat asa decat sa risc. Ca daca e ceva de ce imi e mai frica pe lumea asta, e boala. Mai ales necunoscuta si fara remedii, cum a fost pana la vaccin. Plus ca vedeam in jur cum pica unii si altii iar asta m-a determinat sa ma tin riguros de izolare, dezinfectare etc. Sper sa nu mai traim asa ceva vreodata, dar daca va fi, clar voi face la fel, pt ca a functionat. Probabil mai putina panica, doar rutina tinuta si aia e.