Capitala Ciprului, ca şi ţara, este şi ea împărţită în două: Nicosia turcească şi cea grecească. În mijlocul oraşului există graniţă. Până în anul 2008 a fost foarte strictă, se putea trece numai cu paşaport şi viză. Din 2008 s-a “liberalizat” oarecum şi acum se poate trece cu orice act de identitate, dar tot cu un formular de viză, completat la trecerea graniţei. Şi este vlabil timp de 48 de ore.
Situaţie uşor bizară, având în vedere că, mergând pe un bulevard oarecare (Ledra Street), pentru a ajunge la un magazin ceva mai îndepărtat, trebuie să treci prin vamă.
Am petrecut aproximativ 3 ore în Nicosia turcească şi cam tot atât în Nicosia grecească.
Prea mult pentru partea turcă, prea puţin pentru partea greacă!
Vama arată ca oricare vamă din lume: bariere, turn de control, ofiţeri sobri şi iscoditori. Se uită cercetător la poza din buletin, apoi la tine. Iar la poza din buletin, iar la tine, de-ţi îngheaţă pulsul.
Graniţa nu separă doar două ţări. Separă două lumi! Şi doua perioade de timp. Am avut senzaţia clară că făcând 5 paşi am trecut din 2011 în 1970.
Nicosia turcească: clădiri în paragină, mizerie, lene, lehamite, cocioabe, magazine mici şi întunecate, oameni posomorâţi şi o linişte de parastas. Clădirile – părăsite de grecii goniţi – au rămas în degradare, bisericile ortodoxe au fost transformate în moschee. Şi ca să fie foarte clară situaţia, deasupra fiecărei moschee flutură steagul Turciei.
Pe străzile pietruite şi cu hârtoape circulau hodorogit maşini vechi în comparaţie cu care Dacia 1100 este sclipitoare. Preţurile în lire turceşti.
Aici au fost relocaţi turci din Turcia care n-au făcut nimic pentru a dezvolta zona. Că n-aveau de ce. Nu ştiau dacă vor rămâne şi cât vor rămâne.
Nicosia grecească: curată, frumoasă, elegantă, clădiri bine întreţinute (fie vechi, fie noi), străzi asfaltate şi bune, circulaţie civilizată, bulevarde şi parcuri, şi o zona comercială numită „străzile veneţiene” pentru că are străzi înguste, în labirint, pline de magazine, buticuri şi terase îmbietoare. Oameni calmi, zâmbitori, luminoşi, ospitalieri. Instituţii în clădiri mari şi sclipitoare, trafic intens şi o atmosfera occidentală de secol 21.
Pentru ciprioţi, împărţirea ţării este o rană. Una adâncă, despre care vorbesc în şoaptă, dar apăsat, cu patos. Aflu de la ghid că la momentul invaziei turceşti toţi ciprioţii şi-au părăsit gospodăriile, migrând spre sud. Nu s-au mai întors niciodată acasă. Tragic!
Nu contează cum împarţi un teritoriu. Contează ce faci cu acel teritoriu! Contează voinţa oamenilor – de a construi sau de a lăsa în paragină…
Cipru, Nicosia: acelaşi teren, aceeaşi climă, aceleaşi condiţii, dar 2 LUMI opuse! Oamenii fac diferenţa, oamenii sfinţesc locul. Educaţia lor, mentalitatea, organizarea şi voinţa lor.
Interesante articolele tale despre Cipru. Imi place ca ai surprins diferenta dintre doua lumi distincte.
Cine ajunge acolo, imposibil sa nu vada uriasa diferenta. S-o treci cu vederea (sub tacere) ar fi un afront pentru ciprioti…