Nu-i mai văzusem de ceva vreme. Rutina (voit aleasă de doar una din părți) ne desparte potecile. Dar i-ați recunoaște lesne și voi: sunt îmbrăcați colorat, nu stau cuminți niciun moment, au tot timpul un consilier pe lângă ei… Suflete greu de înțeles, greu de prins în vreun recipient colțuros și greu de legat în chingile rigide ale vreunei formule.
Cei de azi par a fi ”hidrotehnicieni” (urmașii liberi ai lui Iliescu și Roman). Încălțați cu cizme de cauciuc viu colorate, au tropăit neobosit pe malul râului. Locul ales nu le-a fost cel mai bun aliat: bunăstarea energetică nu va izvorî din locul ăsta, nu se poate face vreun baraj aici. Nu avem drept aliați nici castorii, apa nu-i îndeajuns de cuminte… Și e udă! Sorții mărunți sunt împotriva oricărei acțiuni, ordonate sau haotice. Bine, ei preferă haosul fiindcă știm cu toții ce-a scris poetul: ”Din haos Doamne m-am născut / Și m-aș întoarce-n haos…”
Doar că cerberii – consilieri ai eroilor de azi nu pot permite așa ceva. Logistica și securitatea muncii nu sunt tocmai aliații cei mai de nădejde: nu mai sunt pantaloni de schimb, sirop de tuse nu mai este fiindcă a plecat cu ultima zăpadă… și încă multe altele.
Rămân doar construcțiile auxiliare de pe marginea râului: castelele de apă, construite din nisip. Și împodobite cu stegulețe de plastic, prinse de așchiile rămase de la grătarul consilierilor, înfipte în cele mai înalte turnuri.
Plouă… Mamele și-au adunat în grabă pruncuții din calea stropilor grei ca de vară și i-au pus la adăpost. Cizmele viu înflorate sunt bătute una de alta să se curețe nisipul de pe ele, movilițele de nisip, altădată falnice edificii, se fărâmă sub picăturile grele de apă, castelele de vis din poveste se topesc și ele, curgând odată cu lacrimile din obrajii eroilor noștri.
Mâine va fi iar senin. Născocitorii noștri vor pleca însoțiți de consilierii – mămici spre alte laboratoare de vise. Noi doar trebuie să lăsăm ușile acelor laboratoare deschise. Chiar dacă nu facem grătare de 1 Mai tot timpul. Chiar dacă trebuie să curățăm filtrul mașinii de spălat rufe mai des. Sunt ai noștri. Vor fi ai noștri și peste douăzeci de ani, când ei vor veghea să nu le intre apă în cizmele viu colorate ale noii generații de născocitori!
Foto: Solandi & DALL-E
Avem și noi gumari colorați și pelerine de ploaie colorate și ele, complet neasortate, de zici că plimb 2 clovni prin ploaie. Și ale mele profită de orice morman de nisip, orice băltoacă să zgărmăne ceva, să construiască ceva. Încă. Și murdăria nu-i o problemă, conform spuselor lor „lasă că bagă mami la mașină și gata”. 😅
(paranteză: am văzut un studiu despre vizibilitatea culorilor sub apă și din paleta scufundată, portocaliul a rămas cel mai vizibil. Gugălind pe temă, am aflat că cele mai vizibile culori sub apă sunt: verde neon, portocaliu, roșu. Cu această info o să merg de aici încolo la cumpărături pentru garderoba de mare).
Abia când am avut copii am descoperit plăcerea purtării gumarilor și a pelerinelor de ploaie. Ei aveau, dar eu nu, și nu pricepeam plăcerea săritului intenționat prin bălți, de exemplu. Da, normal că tot se murdăresc hainele de stropi și noroi, dar nu e ca și cum trebuiau apoi spălate în apă rece, la râu sau la lighean, frecându-le pe răzătoare cu mâinile goale. Odată cu prima săritură intenționată într-o baltă, cu cizme de cauciuc, am priceput. Când eram copil, aveam cizme de cauciuc, pe care le purtam de nevoie, la țară, la bunici. Era atât de puțin asfalt, încât nu prea aveai cum să te ferești de noroi când ploua. Și eram prea setată să mă murdăresc cât mai puțin, ca să mai investighez și alte opțiuni. Dar bine că au investigat alții. „Murdărirea este bună”. Bună născocire! 😀
Textul ăsta e atât de subtil, încât dacă nu posta @Vera, habar n-aveam despre ce e vorba în el 🙂
Deci @Victor s-a coborât în lumea prichindeilor.
În lumea prichindeilor-născocitori. 😀
Este fascinantă lumea prichindeilor. Felul în care se joacă, în care vorbesc, în care se manifestă. La noi la bloc, când este vreme bună, este puzderie de copii și „consilieri”. Consilierii ba vorbesc între ei, ba consiliază, la nevoie. Locul e plin de biciclete, trotinete, mașinuțe, păturici cu lego sau păpuși. Pe asfalt sunt desenate tot felul de tipuri de șotron, parcă pe alese, pentru noi, restul. :)) Când apare câte o mașină, vezi consilierii cum se transformă în gardieni și-i adună la vreun loc sigur, să-i ferească de vreun eventual pericol. Chiar dacă mașina se oprește și șoferul dă semne că „chill, no panic, nu-i nevoie să ne haosăm”, e prea târziu, agitația deja s-a pus în mișcare. O înțelegi, că doar ai fost și tu acolo. Uneori, te mai întâlnești în lift cu ei, prichindei și consilieri, acel spațiu mic în care, pentru câteva secunde, lumi diverse se intersectează și apare, aproape de fiecare dată, interacțiunea. Ultima oară m-am întâlnit cu niște vecini cu un băiețel mic, vreo doi ani să fi avut. Ne-am salutat adulții, copilul mă privea tăcut și serios, consiliera l-a îndemnat să mă salute. A fost ignorată cu grație. A insistat. Ignore-ul, la fel ca privirea ațintită, au continuat. Am intervenit, evidențiind amuzată privirea cea serioasă, de om care gândește profund înainte să vorbească. De om care pune la îndoială practicile impuse ale acestei lumi, precum salutul. Sper să nu le fi stricat consilierilor plăcerea consilierii. :))
Mi-am adus aminte de o fază mai veche, când am observat mai atentă un prichindel. L-am etichetat ca fiind „genul explorator”. Era iarnă, ninsese bine, îmi așteptam copiii să iasă de la o activitate, am ieșit pe-afară. Acolo erau A, 5 ani, și mama lui. Copilul era îmbrăcat gros, avea un băț și înțepa mormanul de zăpadă adunat de mamă în mijlocul curții. Ea era în ceva pantofi, deja uzi leoarcă și pe picior de plecare. Doar că A tot găsea chestii de făcut, găuri de scobit, mâțe de urmărit, urme în zăpadă de inspectat. L-am văzut că se tot moșmondea cu un băț în formă de V, pe care voia să-l rupă, să facă doi de I. N-avea suficientă putere, așa că mi-am oferit verbal ajutorul. Inițial m-a ignorat. După ceva vreme mi-a zis ”poate că totuși vreau să mă ajuți”. Cu un băț în mână, i-am arătat cum Arthur a scos sabia din stâncă (mormanul de zăpadă fiind stânca). Apoi am găsit niște gropițe pe lângă poartă și i-am zis ceva de căutatul de comori. A râs și a intrat în joc. Între timp, mama curăța mașina de zăpadă și îi tot reamintea lui A că trebuie să plece. I-am propus să mergem s-o ajutăm, n-a vrut. S-a apucat să deszăpezească cu mâinile înmănușate… o mașină străină. 😀 Acu’ dacă stau să mă gândesc, realizez că am încercat să consiliez un explorator, sperând într-o rată de succes de 100%. Pfff, câtă naivitate :-))
Când a intrat fie-mea la școală, mi s-a plâns de unul dintre colegi care tot încerca să pupe fetele. Am consiliat-o despre consimțământ și, așa cum m-am priceput, să dea mai departe, gentil, informația/conceptul. Peste vreo doi ani, au început părinții să se plângă pe grupul de wattsapp de faptul că băiețelul e cam agresiv cu fetele. Se practica ieșitul în parc, cu clasa, așa că m-am dus și eu la o ieșire dintr-asta, să observ chestii, cu focus pe agresivitatea dintre copii, cine, cum, cum se reacționează. Drept să spun, am observat un nivel de agresivitate mai mare decât mi-aș fi dorit. Unii se alergau bezmetic, se împingeau, urlau unii la alții. Totuși, nimeni nu era și nici nu părea rănit. Alții îi evitau pe primii și făceau chestii mai chill. Se plimbau sau se cățărau prin copaci sau vorbeau sau foloseau locul de joacă destul de puțin ofertant, cu tobogane și leagăne. Învățătoarea vorbea cu alte învățătoare, eu vorbeam cu o fetiță, Sofia. O fetiță care făcea balet și care-mi povestea că, deși nu îi place în mod special muzica de balet și nu o ascultă, atunci când e combinată cu dans, simte cum se transformă. E, și în această atmosferă în care urletele și agitația coexistau cumva cu ordinea și liniștea, un glas puternic și exasperat de fetiță, către grupul primilor, plus niște mâini puse în șold: „Băăăi, potoliți-vă! Avem aici (și aici a făcut o pauză, ca atunci când vrei să accentuezi ceea ce urmează să spui) O MAMĂ!”. Eram singura mamă prin preajmă, m-a bulversat. Copila mi-a dat senzația că avea niște așteptări anume de la colegii ei, dar și de la mine. Pfff, am simțit-o drept un fel de consiliere, da’ așa, dată subtil, cu mantă! :))
P.S. Nu’ș ce am de m-am pornit așa, da’ cred că cineva ar trebui să mă consilieze să mă opresc! 😛
@Anduța,
Păi, da, că pe @Victor l-a surprins și emoționat imaginea copiilor jucăuși. A uitat, s-a dezobișnuit, totul pare poetic. Spre deosebire de voi care sunteți în miezul luptei (încă) 🙂
As we speak, ale mele îs afară, scărmănă în grădina blocului cu 2 linguri aruncate de mine pe geam. După 4h la parc ele încă au energie pentru joacă și eu vreau doar să leșin oleacă. 😵💫
Azi am fost la pădure împreună cu câteva familii cu copii între 8 și 12 ani. Nu am făcut grătar, ne-am luat fiecare sandwich-uri și am pus la comun diverse pentru un picnic. Am lăsat mai curat decât am găsit pentru că am mai strâns și gunoaie lăsate de alții. Ce voiam să spun, deși fii-miu cere un taxi imediat cum ieșim din bloc ca să ajungem în centru (nu e ascultat de fiecare dată), azi a fost lider de grup și la dus și la întors. Nu s-a plâns deloc de oboseală, dragul de el, cu toate că era cel mai mic dintre șase copii. S-au distrat cu niște bețe într-o băltoacă, aveau toți pantalonii și adidașii plini de noroi. 😁 I-a consiliat soțul meu și încă un tătic, eu și cu celelalte 4 mame am stat în tihnă 🤭 pe o pătură la umbra stejarilor și am depănat diverse. Că destul am consiliat/consiliem în parc.
Foarte pitoresc textul, Victor! ☺️
E frumos când ne referim la joaca de copil. Gandul m-a dus la niste momente prin Africa in care era atat de mult noroi încât mi-a intrat peste carâmb, in cizme, ramase și ele prizoniere glodului.
Felicitări pentru text!