Fix în spatele blocului maică-mii există un parc pe care uneori trebuie să îl traversez sau să trec pe lângă el ca să ajung la mama acasă. Bineînțeles, ca orice parc, este plin de copii și de… mămici care mai de care mai frumoase, mai guralive, mai arțăgoase!
Ultima oară când am ajuns acasă, am parcat mașina, m-am dus la maică-mea, care știa că vin, mi-a pregătit ceva de haleală. Totuși, din păcate, nu avea pâine așa că, pentru a ajunge la pâine, a trebuit s-o iau prin spatele blocului. Se poate ajunge și prin față, dar parcă e mai mișto prin spate.
Și cum mă minunam eu la dragile de mămici care scuipau semințe mai rău ca pe stadion, deodată o aud pe una din ele: Tu-ți grijania ta de copil. Ți-am zis să nu te mai dai pe aia că te murdărești, acum trebuie să spăl iar după tine! Și, fără să zic nimic, m-am oprit, sau pasul nu a mai fost atât de rapid precum era înainte, oricum nu sunt recunoscut pentru viteza cu care merg. Dar stai, o cunosc pe acea mămică! Când era pe la 18+ ani, era cam urâțică, nedezvoltată, pe la vreo 25+ devenise o fetișcană pe care mulți doreau să pună mâna. Pe la vreo 30+ a plecat în străinătate și nimeni nu mai știa de ea. Însă pe la vreo 12-15 ani, era un drăcușor de copil și mi-aduc aminte că la rândul ei era apostrofată de către unul din părinți cu expresia asta.
O privesc în ochi și parcă telepatic îi comunic, Băi, îți aduci aminte cât de nebună erai tu când erai copil? Lasă copilul să se joace, că nu speli de mână, bagi la mașină. Ea pare că se uită la mine, și dă din cap ca și cum ar înțelege, și pe urmă o aud cum îi spune copilului Mă, dar tu ești turc, tu nu înțelegi, trebuie să-ți mai spun o dată?
După faza asta, am stat destul de mult timp să mă gândesc oare cum aș fi eu ca părinte, în afara perioadelor de absență, datorate jobului? Cum m-aș comporta eu cu copii mei, având în vedere experiența mea ca și copil? Oare la rândul meu aș repeta greșelile trecutului? Sper că nu, dar nu se știe niciodată!
Îmi aduc aminte și enumăr aici câteva dintre expresiile pe care le folosea maică-mea cu mine și pe care sper ca eu să nu le folosesc niciodată cu copiii mei!
* Mănâncă tot din farfurie!
* Bagă tricoul în pantaloni, arăți ca Șolea!
* Pune ceva pe cap, ai părul ud și o să răcești!
* Dacă ăla sare într-o groapă, trebuie să faci și tu la fel?
* Eee ceapa ta de copil, gata, de acum înainte schimbăm foaia.
* Vorbim noi acasă sau Las’ c-ajungem noi acasă!
* Vezi că o iei pe coajă!
După cum vedeți sunt câteva expresii care implică bătaia. Uneori chiar mi-o luam pe coajă, alteori am scăpat cu muștruluiala, cert este că eu aș vrea să nu repet greșelile trecutului. Nu știu dacă voi putea, dar cu siguranță voi încerca.
Voi majoritatea aveți copii, ați avut sau ați manifestat apucături care se reflectă în experiența pe care ați avut-o cu părinții voștri? Ce alte expresii mai foloseau cu voi?
Foto: Pixabay
Acum nu imi mai aduc aminte decât despre „vrei să scot cureaua?”, iar nevastă-mea folosește „tu-ți copilu’ mă-tii!”
@Akon, pe sor’mea am auzit-o odată cu tu-ți copilul mă-tii, de m-am prăvălit la propriu pe jos de râs. Râdea și ea pe urmă!
Ca parinte care vrei sa fii mai bun decat au fost ai tai cu tine, iti aduci aminte de tine cel din copilarie si cum te simteai. Iti trebuie rabdare si dragoste. Daca tii cont de asta ai sanse sa cresti o generatie mai buna, cu mai multa incredere in sine si cu mai putine traume psihice.
Nimeni nu e perfect si nimeni nu reuseste 100%, dar trebuie sa invatam de la noi insine, cei de odinioara si sa nu repetam aceleasi greseli.
@Cătălin, foarte mișto comentariul!
Părerea mea? În 80% din situații vei face la fel. O să mai înmoi niște cuvinte dar cam atât! 🙂
@Victor, sunt destui părinți care repetă anumite chestii de care sunt conștienți că sunt moștenire de la proprii părinți și chestii trăite pe pielea lor.
Tata era foarte prezent în viața noastră, chiar dacă o perioadă doar el mergea la muncă și mama stătea acasă. Tot ce am învățat bun și corect în copilărie a fost de la tata, el m-a învățat (prin exemplul lui) să am răbdare cu ai mei copii, să mă joc, să le fiu aproape. De la mama am învățat să fac curat și să gătesc, am învățat că nu fac cutare lucru bine și am învățat și să încasez muștruluială fizică și verbală (am blocat mental strigăturile, nu le pot reproduce, sorry not sorry). Sunt o norocoasă că am avut ambele prezențe în anii de formare. Acum știu ce să fac și ce nu ca părinte.
Noi suntem în plin proces de formare, totul se compune din lecții într-un fel sau altul. Le învăț să gătească lucruri basic, să pornească aragazul, să facă curat, să-și ordoneze lucrurile, să fie organizate (fiecare lucru să aibă locul lui prestabilit și să fie readus acolo după fiecare folosință – insist mult pe asta), să aibă grijă la igiena corporală. Cu mâncarea nu sunt foarte exigentă, doar am grijă ca cea mică (fiind foarte pofticioasă) să mănânce o porție corectă pentru corpul ei (nu platouri cu vârf) și în combinațiile corecte (nu cartofi cu pâine, spre exemplu). Le repet expresii-cheie gen: ‘ce combinație sănătoasă ai în farfurie’; ‘este corect ce mănânci’ etc. Au învățat și că, după fiecare masă de fast food trebuie să urmeze mese sănătoase, pentru echilibrare.
Chiar mi-am adus aminte că zilele trecute le-am explicat ce este „greața”. Pentru că lor nu li s-a făcut niciodată rău de la mâncat excesiv și/sau de alimente grele. Am avut grijă să le subliniez că ele nu cunosc starea asta pentru că mami le-a învățat să mănânce corect. Știu că vorbele astea le rămân agățate în subconștient și contez pe ele să le ajute să respingă mâncatul compulsiv.
Un lucru pe care li-l repet des este „Orice lucru început trebuie dus la bun sfârșit!” (în special când e vorba de teme :D)
Paranteză de observație: la tine văd că te rezumi doar la prezența maternă, atât în copilăria ta cât și în ceea ce înregistrezi pe stradă.
Stați că mi-a reamintit fii-mea de o vorbă de-a mea: „te mănâncă pielea?”
Iar într-o seară când jucam cărți, mi-a scăpat un „văd că te mănâncă-n c*r” și looooooooogic că au preluat-o și la mâna următoare picea a declarat pe un ton serios „îmi pare rău, dar mă mănâncă în c*r” și mi-a dat să încasez la macao =)))
@Vera, tot respectul pentru tine ca mamă. Cred că nu este ușor deloc cu două mini-Veruțe!
Despre tatăl meu îmi este destul de greu să vorbesc fără să am lacrimi în ochi… așa că prefer să închid în mine această perioadă. Nu o spun deloc pe negativ, pentru că tatăl meu a fost un model și un exemplu pentru mine și m-a iubit extrem de mult, iar pierderea lui, pentru mine a fost un șoc și a însemnat o maturizare extrem de forțată!
Mama… a făcut foarte multe sacrificii pentru a mă putea ține în școală… eram la vârsta la care puteam să fiu aruncat în viață, la muncă, ca să ne întreținem și am un respect deosebit pentru ceea ce a făcut pentru mine, pentru noi. Mă cam altoia cam din orice, dar de cele mai multe ori cred că și o meritam.
Cât despre prezențele feminine… mă aș minți dacă aș spune că o femeie frumoasă nu îmi atrage privirea într-un mod admirativ, dar atât și nimic mai mult! Nu cred că sunt diferit față de orice alt bărbat de pe fața planetei.
@Vera, a cam preluat-o și a mai și folosit-o perfect în semantica momentului 😁
Mi-amintesc că le-am auzit p-astea două, când eram copil:
* Mănâncă tot din farfurie!
* Vezi că o iei pe coajă!
Ei, nici nu mâncam tot, nici n-o luam pe coajă – doar amenințări 🙂
Iar când l-am crescut pe fii-miu, știu că îi ziceam (când era cazul): ”atenție la ton! ce-i cu tonul ăsta?” – poate nu mă deranja prea tare când făcea vreo boacănă, dar mă deranja maxim dacă folosea un ton răstit sau obraznic.
De un ton agresiv mi-este cel mai frică că aș putea folosi împotriva copiilor mei. Mama mereu tuna și fulgera atunci când îmi reproșa ceva…
Am cam preluat această meteahnă atunci când mă cert cu cineva. Nu prea mă cert des pentru că nu îmi place scandalul, dar când o fac este mahala.
O să nuanțez un pic ce spune @Victor mai sus. La mine e o luptă continuă, zi de zi, să încerc să nu mă comport cu piticii mei cum se comportau ai mei cu mine. O luptă cruntă! Fiindcă, crescut într-un mod destul de restrictiv și demanding, unde corecția fizică era ceva normal, unde era la ordinea zilei să fiu comparat cu alții în defavoarea mea și apoi umilit din această cauză, unde eram împiedicat mereu într-un mod agresiv de la a face ce făceau alții de vârsta mea, mă surprind uneori făcând la fel. Din fericire, știu la ce au dus toate acestea în cazul meu, știu în ce mod nu prea fericit a evoluat relația mea cu părinții, așa că încerc din toate puterile să mă abțin. Mă ajută și soția care îmi spune când o iau pe arătură: „iar faci ca mama ta?”, „iar te comporți ca ai tăi?” Rând pe rând am încercat (și reușit în mare măsură) să schimb la mine ca părinte cam tot ce nu mi-a convenit la părinții mei. Încă mai am de lucrat la tonul care, uneori, în momente de nervozitate maximă atinge niște cote destul de înalte (se văd și anii de galerie pe stadion acolo 😁) și îmi dau seama instant, din privirile celui sau celor admomestați că nu e în regulă, și că pot certa și civilizat, pot indica unde e greșeala, fără să urlu. Dar așa am fost tratat și e al naibii de greu să n-o fac și eu. Cunosc în jurul meu oameni care se comportă cu copiii lor fix cum se comportau părinții lor cu ei (în bine sau rău), cunosc oameni care nu vor copii fiindcă le e frică că vor repeta greșelile părinților (vorbesc serios!) și își vor chinui copiii, și cunosc oameni care riscă (ăsta e cuvântul) și speră că se vor schimba și își vor crește altfel copiii.
Fix un astfel de comentariu așteptam când nuanțam articolul, ca al tău și ca cel al lui @Victor.
Și eu cunosc toate categoriile menționate de tine. Am un amic al cărui tată l-a bătut foarte rău în copilărie, pe el și pe frații lui. Are doi copii acum și îi vine greu să își gestioneze nervii în situații de stres. Merge la psiholog. Culmea e că părea super calm până să aibă copii.
Soră-mea cea mică are 34 de ani, e într-o relație de aproape opt ani, încă nu se simte pregătită să facă un copil. Și nu pentru că nu s-ar mai plimba, ci pentru că îi e teamă să nu reproducă tiparul din copilărie.
Până să am copii la rândul meu nu eram conștientă de traumele pe care le trag după mine. Dar ele se activează instantaneu în situații de stres și oboseală. Și atunci e extrem de greu să gestionezi conștient un conflict pentru că în momentele acelea intri pe pilot automat și îți vine în minte familiarul. Explică foarte bine Gaspar Gyorgy în „Copilul invizibil”. De câte ori nu mi-am mușcat obrazul să nu fac ca mama… Soțul meu, în schimb, a fost crescut cu blândețe și nu se aprinde ca mine.
@Blanche, eu reușesc să anticilez momentul și fug de la locul faptei ca să nu imi vină piticii pe creier. Câteodată nu reușesc 😒
Grijania mă-tii (= împărtășania mă-tii) folosea bunicul, dar nu cu noi, ci cu animalele (cu viţelul, în special; mai ales dacă era băiat şi devenea cam nărăvaş când se făcea mărişor; în fiecare an vaca avea un viţel – ca să aibă apoi lapte, evident – viţel pe care îl creşteau până se făcea relativ mare şi îl ducea apoi să-l vândă pentru carne, la abator). În rest, nu înjura iar nouă nu ne-a spus niciodată vreun cuvânt urât, era un om atât de blând şi de calm, în contrast visceral cu iadul prin care a trecut în război şi apoi prizonier la ruşi. Nici bunica. Bunica cel mult se supăra când nu veneam la masă sau când ziceam că nu vrem să mâncăm, că nu ne e foame. Spunea că ea ne-a crescut ca pe nişte flori şi că acum am ajuns piele şi os, cu concluzie clară că ne batem joc de efortul ei.
Părinţii foloseau des: ,,la masă nu se vorbeşte”, ,,mănâncă tot din farfurie; mănâncă cu pâine”, ,,ai grijă la ton!”, ,,să ai un copil aşa ca tine, să vezi cum e”, ,,dau nuieluşa jos din pod”.
Cu copiii mei nu am folosit niciuna dintre expresii şi nu îmi dau seama acum dacă am vreo expresie marcă proprie care să îi enerveze (o să îi întreb).
@Solandi așteptăm!
ok, da ce e rau la aia cu „pune ceva pe cap, ai parul ud si o sa racesti”?!
Gata, cred m-am prins ce e gresit la expresia asta: corect e „usuca-ti parul, ca ai sa racesti”.
eu inca ii zic fie-mii si nu mi se pare ca-i produc vreo trauma :))
A, uite că nu sunt aşa clean cum credeam. Pe asta i-o ziceam şi eu celei mari, da.
Iar părinţii îmi ziceau prea des să iau căciula iarna. Îmi cumpăraseră la un moment dat una de blană de iepure, neagră, din aia stil rusesc care se lega şi sub bărbie dacă doreai. Cum ieşeam pe uşă o îndesam în ghiozdan. Şi, separat de urâţenia căciulii, în restul cazurilor (deci cu căciuli diferite) mai era şi altă problemă: eu de fapt NU voiam să port căciulă, că îmi strica aranjamentul părului sau că nu îmi plăcea cum arătam cu căciula. Aşa şi fata mea cea mare. De aici iritarea, pe mine şi pe ea, când auzea cicăleala asta.
@solandi,
fie-mea pana era mai mica ura sa-si puna caciula iarna. Drept e ca nici nu stateam in locuri prea friguroase, totusi. Insa de cand suntem pe partea de nord, nici nu tre sa-i mai spun eu, si-o ia singura. Anul asta o tot purta pana prin mai, de-mi venea mie sa zic s-o mai lase. Deci cicalelile noastre sunt ca atare doar pana isi dau ei seama ca mai bine caciula decat sinuzita, gen :))
@singlemom, era o expresie uzuală pentru maică-mea, nu neapărat spusă ca să îmi dea daune!
Până la urmă, din toată lista din articol, numai ultima implică corecție fizică și este o amenințare (poate nici nu-i pusă în practică). În rest,
– cum să nu-i spui să se îmbrace mai gros când afară-i viscol și el are o frunză de ceapă pe el, cum?
– normal că vorbim acasă, doar n-o să fac scandal și scene de educație în public.
– sigur că-i atragi atenția la cum e îmbrăcat, să aibă un aspect civilizat, decent.
Toate astea le spui, le repeți, le toci zi de zi, ani în șir, până se lipesc de creier. Că dacă nu se lipesc, dacă nu insiști, dacă nu corectezi, se cheamă că l-ai neglijat.
@Laura, pe mine mă scoate din draci cum îl toacă nevastă-mea la cap pe băiat și are dreptate, că dezordinea de la el din cameră revine la jumate de zi dupa ce ea face curat. Dar el cred că a dezvoltat un misirupism tocmai din cauza stilului ei.
@Akon,
Nu-i din cauza ei, miserupismul ăsta e în ADN-ul băieților 😁😛
@Laura, la maică-mea cred că uneori și o vorbă bună însemna cafteală. Nu vă imaginați bătăi zdravene ci ceva așa mic, de control să vezi cum stai cu reflexele 😁.
@Laura, nu este adevărat, ia să vină o gagică pe la el… cred că învață imediat să calce să spele să dea cu aspiratorul…
@BaGheRa,
Păi, ce crezi că face acum, când locuiește singur? Fix ce nu făcea acasă pentru că-i zicea maică-sa. Cred că am umblat fin la ADN 🙂
@Laura, @baghera, pe asta mizez și eu, că dealtfel e grijuliu cu ce se îmbracă și cum ii stă freza 😎
@Akon, cât timp o să locuiască cu voi cum zice și @Laura, nu o să facă nimic, deoarece are cine… fix la fel a fost și la mine. În momentul în care am plecat de acasă, în lume, mi-a fost destul de greu deoarece nu știam să fac nimic, iar mama mă ținuse doar în puf. Cu mâncarea… mi-a fost cel mai greu, gândiți-vă că mie, mi-e frică și acum să aprind aragazul cu chibritul. Trăiască lumânarea! 😁
Acum știu să fac destul de multe, dar pot spune că nu mă omor cu găteala exclusiv și dacă știu că pot mânce ceva gătit relativ repede aia mănânc. Când o să ajung acasă, asta o sa fie una din primele lucruri pe ce le voi face: vreau să iau lecții de gătit de la mama să fac ceva mai complicat.
Mama a fost cea care s-a ocupat cel mai mult de noi, tata fiind des plecat. A folosit multe expresii care m-au marcat: tu să taci în fața mea, piei în camera ta, eu te-am făcut eu te omor etc. Doar ea ne bătea (spun doar pentru că aveam prietene în bloc care erau bătute de ambii părinți) și doar cu palma (cunosc cazuri de copii bătuți cu furtunul de la mașina de spălat sau cureaua de la pantaloni). Eu am încasat-o o singură dată cu o nuia pentru că am mușcat-o pe soră-mea cea mare de burtă. Tata nu a dat niciodată în noi, se mai enerva câteodată și țipa, dar îi trecea extrem de repede. Se purta ca un frate mai mare, motiv care o enerva groaznic pe mama.
Nu folosesc expresiile mamei. Spuneam la un moment dat, de la extenuare, că o să plec în lume. Până a început fii-mea să zică la fel, avea 4 ani atunci și m-a resetat. Ce mi-a rămas din comportamentul mamei este țipatul când se încaieră copiii între ei. Dar la teme sunt calmă pentru că țin minte cu ce frică le făceam eu. În parc o mai atenționez pe fată să nu alerge prea tare. Dar nu ca să nu transpire (că am auzit de multiple ori) ci ca să nu cadă. A avut veri la rând genunchii juliți și vânătăi pe șolduri de la căzături. Așa eram și eu, mama îmi zicea împiedicată. Surorile mele rar cădeau. Mă rog, mai aveau câte o vânătaie, dar nu ca mine. Băiatul nu prea se împiedică atunci când aleargă. Dar vara asta a început să joace fotbal cu niște băieți mai mari (cu un an, doi) și e plin de vânătăi. Își dă și tricoul jos când se încinge, taică-su e mândru tare de el.
@Blanche, bine ai revenit, mi-a fost dor de comentariile tale!
Cum mă să-ți muști sora de burtă! Mâini, picioare, beregată – nu ai auzit și tu de astfel de părți mai „comestibile”?
@BaGheRa, am mușcat-o de burtă pentru că avea tricoul ridicat în care își pusese căpșuni proaspăt culese din grădină. Nu a vrut să îmi dea, mi-a zis să îmi culeg singură. Aveam în jur de 4 ani, o mușcam destul de des. În ziua aia m-a potolit mama pentru totdeauna, nu am stat în fund o juma’ de oră de la urmele lăsate de nuia. 😬
@Blanche cred că ar fi fost interesant să am și eu frați și / sau surori de vârsta mea + – câțiva ani.
Eu am fost singur la părinți, dar am și frate și soră, ambii fiind mult mai mari ca mine și provin din căsătorii anterioare ale părinților.
@BaGheRo,
Aute la tine, nu te potolești neam, io te-am făcut, io te omor!
@Mona, a venit mânușă replica asta… am ridicat-o la fileu.
Mi-a zis-o și mie mama odată! Nu vrei să îți imaginezi ce nervi avea pe mine, dar nu mai știu ce am făcut ca să merit expresia asta!
mama nu zicea mai nimic pe post de cicăleala, poate doar alea cu „da unde meri fata cu burta goală, că-s minus 15 afară”.
Bunii mei cei buni ziceau așa:
-bunica, când ne luam nasul la purtare zicea „da cine ești, alain delon?” în sensul că ce, ești mare sculă și io nu știu?
-bată-vă norocu;
– ocoșe mai ești, în sensul de obraznică,
– scobor joarda la voi daca vi-s blăstămate (joardă = nuia, blăstămat = rele)
– mâncă, fată, și dărabul cela din blid (mănâncă tot din farfurie)
– no, tătă te-ai moșcolit, te dau la țâgani! (moșcolit = murdărit)
– nu lăsa blidu moșcolit că-i avea bărbat bărbos (nu știu exact de ce asta era o chestie negativă)
– nu cânta la masă că-i avea bărbat bolând
Și mai avea altele bunica, tre să mi le caut prin amintiri.
Vai de capul meu ce limbi străine scandinavice ai folosit aicea maică? Nuș dacă am auzit măcar 10% din cuvintele astea specifice zonei. Mulțumim pentru subtitrare pentru cei non timișoreni
La familia din partea tatălui nu erau din-astea, acolo erau înjurături din-alea hardcore. Către mine nu îmi aduc aminte, dar între ei era simfonie când se puneau la sfadă.
Am preluat și eu tradiția, când încep să înjur minim trei Sfinți fac otită.
Nu a fost niciodată cazul cu Junior, fosta, actuala, rude sau prieteni. Pur și simplu se blocau corzile vocale rememorând toate spurcăciunile auzite.
La bunicii din partea mamei erau două atunci când erau deja la limită cu tâmpeniile efectuate de cei trei nepoți.
Bunica ,, trăjnetu’ vost’ de prunci ,, și urma fugăritul cu joarda.
Bunicul ( mereu râdeam că om bun fiind chiar după război și lagăr, râdea și el când ne apostrofa ) ,, măi ghițăilor ,, ( vițeilor).
De astea cu luatul pe coajă, mănâncă tot și ia ceva pe cap că-i frig nu mai amintesc, cu siguranță toți le-am auzit..
Mă nene altul cu joarda 😎. Ți-a plăcut smardoaiala de mic 🙈
Tata :
Să îți dea Dumnezeu un copil să îți facă câte îmi faci tu mie
Ori vorbesc cu zidul ori cu tine, e totuna.
Mama:
Am terminat vocabularul limbii române…
Și… se reflectă experiența copilăriei în relația ta cu copiii?
@all, totuși trebuie să ne dăm seama că un copil nu este bibelou, face prostii și eu cred că dacă reușim să înțelegem asta ca părinți vom fi super ok.
Eu cred că un copil totdeauna va împinge limita, mai cred că totuși ca adulți putem până la o anumită vârstă să „facem din vorbe un copil” astfel încât să facă ce vrem noi.
Totuși sunt de acord și cu faptul că uneori poate ai alte griji pe cap, nu îți iese nimic, nu te mai poți controla și plesnești ca biciul de plugușor.
Baghera,
Exact, ”un copil totdeauna va împinge limita” – iar rolul părintlui e să-i arate care-s limitele 🙂
Este impresionant cum o simplă plimbare prin parc te poate face să te gândești la aceste lucruri! Parcă te face să te întrebi ce înseamnă să fii părinte și ce înseamnă să fii copil. Un parc și o simplă conversație, de la distanță, te silesc să reflectezi asupra trecutului și să te gândești cum o să faci tu când o să ai proprii copii! Foarte frumos! 😀
Eee… sper ca să fiu un tată la fel de bun precum a fost tatăl meu pentru mine. Atât îmi doresc!