Dacă până acum am crezut că Henry Miller şi Philip Roth au un limbaj obscen, ei bine, încă nu citisem Cimitirul.
Însă lui Teleşpan nu-i pasă de sensibilităţile cititorilor, declarând clar de la început că scrierea lui nu-i pentru pudibonzi sau academici.
Ce-i drept, chiar dacă nu explodezi de sensibilitate, primele fraze şi pagini îţi cam zgârâie retina. Apoi te obişnuieşti…Pentru că tot romanul îşi menţine constanta limbajului obscen.
Am reuşit să trec peste acest aspect, din curiozitate. Curiozitatea de a vedea cât de nesecat este izvorul exprimării fără cenzură şi curiozitatea de a afla ce ne transmite autorul.
Şi-acum, după atâta tevatură despre vocabular, ca să nu credeţi că m-am blocat pe el, să trec la conţinut. Dacă titlul cărţii vă poate sugera o metaforă sau vreo subtilitate, ei bine, nu e aşa ceva. În Cimitirul lui Teleşpan se vorbeşte fix despre un cimitir. Şi se povesteşte foarte bine! O poveste (ce pare) autobiografică, desfăşurată într-un cadru social cam ostil.
Adrian – un român relocat în Londra – se angajează “la negru”, la un cimitir (asta chiar se asortează!). Aproape de locuinţă, îi este convenabil, mai ales că nici munca nu-i tocmai de sisif, nici banii de refuzat. Adrian este gay şi aflăm de la el o sumedenie de amănunte (unele prea picante) despre lumea homosexualilor: trăirile, conflictele, avantajele, dezavantajele, emoţiile şi tensiunile ce apar atât în comunitatea gay, cât şi în raport cu restul lumii. Nu-s puţine, nici uşoare.
Întâmplările prin care trece Adrian în cele câteva luni de trai în cimitir (sună cam dubios) sunt ciudate. Unele hilare, altele dramatice, dar toate descrise cu mult umor – şi ăsta bate spre negru. Puţinii oameni pe care-i cunoaşte în cadrul “serviciului” îi acceptă homosexualitatea, dar nu se pot abţine să n-o comenteze în orice situaţie ivită. Comentarii bonome, hazlii, amicale.
Relaţiile sentimentale ale personajului nu diferă prea mult de relaţiile oricărui hetero: una stabila dar nu prea înfocată, câteva aventuri, o îndrăgosteala cu suferinţă – nimic nou. Şi minorităţile au suflet.
Mi-a plăcut. Un roman atipic, aparent frivol, în esenţă purtător de mesaje, chiar dacă vocabularul autorului nu-i tocmai “ortodox”. Mult umor şi câteva ciudăţenii…
Despre Adrian Teleşpan, vorbeşte foarte concret editura cărţii sale:
Scriitorul Adrian Teleşpan s-a născut prematur, în 1979, la Drăgăşani, Vâlcea, într-o familie aparent normală. Aspectul lui la naştere i-a făcut pe părinţi să plângă. Cântărea aproximativ 1,7 kilograme, jumătate din această cantitate fiind doar capul. Medicii i-au dat maxim 48 de ore de viaţă. La patru ani a făcut meningită. A urmat o perioadă destul de neclară, iar în 1999 a absolvit Liceul Teoretic din localitatea natală. Apoi a studiat un an Drept, patru jurnalism şi doi actorie. Între 2000 şi 2012 a lucrat ca producător executiv la vreo patru televiziuni naţionale celebre, după care a emigratin UK.
Romanul „Cimitirul” l-a scris pentru că a avut timp. În rest nu s-a remarcat cu nimic ,în afară de faptul că 98% dintre cunoscuţii lui îl simpatizează. Ca orice om care se respectă, îşi doreşte bunăstare şi linişte psihică.Îi place să mănânce bine. – Herg Benet Publishers.
Am citit câteva păreri despre această carte şi n-am putut să nu remarc un aspect amuzant, însă demn de analiza unui psiholog: cei mai înfocaţi critici ai lui Teleşpan sunt bărbaţii (hetero?). Oare de ce?!
Da, tocmai vroiam sa scriu ca cele mai mari simpatizante sunt femeile. Poate o varianta lesby mi-ar fi placut mai mult, dar nu tineam sa vad atatea descrieri ale penisului.
:))) Sunt multe? N-am remarcat asta! Cred ca femeile simpatizeaza cu gays pentru ca ei pot fi niste prieteni foarte loiali 🙂