Castelul de sticlă, Jeannette Walls

castelulCititnd Castelul de sticlă  am crezut că e o altă poveste frumoasă, o ficțiune care te prinde, te fascinează. Da, lectura mi s-a părut fascinantă și m-a prins bine, doar că am fost șocată să aflu că este foarte reală, o realitate nebună în biografia autoarei. Jeannette Walls este o povestitoare grozavă, stilul ei narativ e autentic, simți în fiecare frază sinceritatea și franchețea, fără cosmetice literare.

Familia Walls, formată din părinți și patru copiii, trăiește complet atipic. Am spus ”părinți”? Biologic, da, dar atât, biologic. În rest, niște descreierați boemi cu ifose de deplină libertate și atitudine total iresponsabilă. Cât de fină e limita între a fi un părinte cool sau un cretin inconștient de viața mizeră pe care o oferi copiilor tăi! Nimeni nu merită niște părinți atât de egocentrici ca soții Walls.

Povestea este tristă, emoționantă, cu pasaje care nu conteneau să mă uimească, iar în urma ei rămâi cu un gust amar și cu senzația de neputință. Pe principiul dacă nu vrei să te scufunzi, cel mai bine e să înveți să înoți, întreaga familie se mută de colo-colo cu un tată alcoolic, o mamă care pictează degeaba și niște copii autodidacți, lipsiți de hrană, confort și educație școlară. Da, toți membrii familiei sunt extrem de inteligenți, dar dacă părinții fac lucruri prostești, copiii suferă și cresc haotic.

“– Lucrurile se vor rezolva în cele din urmă.
– Și dacă nu se rezolvă?
– Asta înseamnă că încă n-ai ajuns la urmă.”

E amuzant să Ie dăruiești copiilor, de Crăciun, câte o stea cadou. Plus că e gratis și confortabil când n-ai chef să muncești. Dar nu mai e deloc amuzant când îți iei copiii prin magazine la furat de haine sau când una dintre fiice are miopie și tu, părinte, refuzi s-o duci la doctor pentru ochelari. Principiile insuflate copiilor sunt frumoase, corecte, decente, dar deloc suficiente. Soții Walls își iubesc mult copiii, dar nu fac absolut nimic pentru a-i crește. Sărăcia, mizeria, dezordinea sunt etichete emblematice care-i afectează pe copiii Walls în mediul social, făcându-i să îndure umilințe nemeritate.

Jeannette află pe pielea ei cât de mult ne controlează viața societatea, cât de mult conteaza părerea celor din jur și cât de marginalizați sunt cei cu o viață altfel. Admirabil este că, chiar dacă Jeannette și frații ei se hrăneau cu resturi găsite prin gunoaie, amintirile ei nu sunt ranchiunoase, ci redate pe un ton neutru, jurnalistic. Romanul oferă o perspectivă diferită asupra copilăriei și a familiei, dar și a vieții și a găsirii drumului în viață, lucru pe care toți membrii familiei Walls îl reușesc într-un fel sau altul.

Castelul de sticlă este un roman superb în care alternează momentele dramatice și situațiile hilare, tristețea și umorul, belșugul și sărăcia cu lustru, logica și imposibilul, iubirea și frica. Îl recomand fără ezitare și redau doar un citat dintre multele care mi-au plăcut:

„Mama spunea că e o casă de toleranță, dar eu n-am văzut semne de toleranță pe-acolo, doar femei în costume de baie sau rochițe scurte, care stăteau pe verandă, făcând cu mâna mașinilor care treceau.”

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.