Cred că e în desfășurare zodia cărților despre copii și război, pentru că numai astfel de cărți îmi pică în mână în ultimul timp (Zuleiha, Toată lumina… și Jurnalul Annei Frank). Așa este și Băiatul cu pijamale în dungi pe care am citit-o ușor, cu oarecare curiozitate, dar al cărei final m-a lovit ca un pumn în stomac.
Pentru cine a citit ceva mai multă literatură de război este cunoscut faptul că în mare suferință a fost și poporul german, nu doar restul lumii cotropite de al III-lea Reich. Ca în toate dictaturile totalitariste, doar o minoritate îl idolatriza pe Fuhrer, restul erau doar obligați să-l idolatrizeze pentru a nu fi exterminați. Astfel, Sven Hassel ilustrează foarte clar în romanele sale suferințele majorității nemților din acea oribilă perioadă.
Băiatul cu pijamale în dungi este povestea familiei unui înalt demnitar german, văzută prin ochiii fiului său de numai 9 ani. Un copil naiv, crescut în puf și ferit de orice contact cu realitatea crudă în care trăiește. Iar această fereală și cocoloșeală i-a fost fatală.
Bruno și familia lui fericită sunt nevoiți să se mute din frumosul Berlin într-o zonă pustie (Auschwitz), ca urmare a avansării în funcție a tatălui, numit comandant al lagărului. Dacă Bruno și sora lui de 13 ani suferă din cauza schimbării de mediu social, de menționat că mama lor, precum și bunicii, sunt oripilați de politica de exterminare a lui Fury (Hitler) la care sunt obligați să asiste neputincioși.
Și pentru că Bruno este un mic explorator ce-și dorește să devină un mare explorator, și pentru că moare de plictiseală în prima lună după mutarea familiei, el începe să exploreze împrejurimile casei. Împrejurimi ciudat marcate de garduri ghimpate înalte și de vecinătatea unor cladiri ponosite unde viețuiește o aglomerare de oameni îmbrăcați în niște pijamale în dungi, foarte slabi, triști și mizeri. Distanța dintre geamul camerei sale și lagărul de concentrare nu-i permite să vadă și să înțeleagă mai mult de-atât. Dar are măcar norocul ca în plimbările sale de explorare să întâlnească un băiat de vârsta lui, chiar născut la aceeași dată – niște prieteni gemeni. Pentru că Bruno și Shmuel se împrietenesc, chiar dacă îi desparte un gard de sârmă. Se întâlnesc zilnic la aceeași oră, vorbesc și se joacă atât cât le permit timpul și restricțiile.
În generozitatea lui, Bruno îi aduce zilnic ceva de mâncare lui Shmuel, mirându-se cât de înfometat este, neștiind de ce. Prietenia celor doi copii devine foarte afectuoasă, aproape o dependență și pentru că Bruno vrea să vadă cum trăiește Shmuel, și pentru că foarte curând tatăl familiei decide să-și trimită soția și copiii acasă la Berlin, departe de acest mediu toxic, cei doi copiii decid ca înainte de despărțire Bruno să viziteze ”casa” lui Shmuel. Dar e nevoie de o deghizare, o pijama în dungi fără de care Bruno n-ar avea acces la vizită. Și un mic șanț săpat pe sub gard. Bruno este în sfârșit fericit că se poate ține de mână cu Shmuel.
,, …Apoi în cameră se făcu foarte întuneric și, într-un fel, în ciuda haosului ce urma, Bruno descoperi că încă îl mai ținea pe Shmuel de mână și nimic în lume nu l-ar fi determinat să-i dea drumul.,,
Băiatul cu pijamale în dungi este un roman excelent și merită citit pentru a afla ce s-a întâmplat cu Bruno. Dar merită citit și pentru acele mici detalii care oferă imaginea de ansamblu a vieții familiilor germane din timpul celui de-al II-lea Război Mondial.
