După al doilea an de facultate, prin vara anului 2001, am vrut să merg prima dată în Grecia. În vacanță, la mare și la iubitul grec. Pentru asta era nevoie de viză, de dosar, de stat la coadă la ambasadă câteva zile până intrai la “interviu”.
Când am ajuns, într-un final, în fața ghișeului, o grecoaică cu mutră acră s-a uitat la hârtii, s-a uitat la mine și a mârâit scurt: “Όχι”. Adică “nu”. Nu viză, nu turism în Grecia. N-a fost loc de alte discuții sau explicații.
Da’ las’ c-a venit iubitul la Marea Neagră. La urma urmei, marea-i mare și sărată peste tot, nisipul îți intră-n papuci la fel peste tot, o vacanță la marea românească e la fel ca una la o mare grecească, cum ar veni. Ulterior mi-am dat seama că nu-i chiar așa, dar până nu experimentezi pe propria piele, mai greu crezi.
În vara lui 2002, deja bungheam binișor limba greacă și-mi plăcea. Așa că am vrut să merg la un program intensiv de studiu al limbii, timp de o lună, la ea acasă. La facultatea Aristotel din Salonic. Nu era nevoie nici de viză, era suficientă invitația de la facultate. Și iată-mă pornind vesel la drum, cu autocarul, către frumoasa Elladă.
Autocarul – majoritar plin de români. Unii aveau și cetățenie greacă și-și aminteau, cu nostalgie parcă, de cum trecuseră fraudulos granița cu mulți ani în urmă, ca să plece definitiv din România și să înceapă o nouă viață pe alte meleaguri. În fine, trecem de Giurgiul românesc, trecem de Kulata bulgărească, ajungem la vama grecească, Promahonas.
Se adună pașapoartele, așteptăm, vine șoferul și anunță că subsemnata trebe să coboare și să meargă la vorbitor. M-a întrebat vameșul cu ce ocazie pe la greci, i-am spus, i-am arătat hârtiile, invitația, dovadă că am bani la mine să mă întrețin, dovada cazării la unul dintre căminele facultății.
Rezultat? Mi-a ștampilat una dintre filele pașaportului cu un fel de cruce. Adică interdicție de intrare, adică tot un fel de “Oχi”. Mie și altor 2 studente, ajunse la vamă cu trenul, și ele tot pentru programul de studiu.
Parcă văd și acum, cu ochii minții. Trei fete cucuiete, cu trollere colorate, păzite de un jandarm înarmat, făcând cale întoarsă la Kulata, pe jos, în arșița soarelui. Ne-am aciuat cu obidă la o terasă de pe-acolo, ne-am plâns oleacă de milă, ne-am răcorit, după care am început să dăm telefoane. Am alertat familiile, am alertat facultatea, am alertat consulatul român din Grecia.
În scurt timp ni s-a alăturat și iubitul din Salonic, că vama bulgărească a acelor ani nu părea chiar cel mai sigur loc, mai ales pentru niște tinere singure. În noaptea aia ne-am cazat la un hotel de arăta mai nouț și mai curățel și a doua zi am revenit la Promahonas. Unde, yeyyy, am primit pe pașaport ștampilă din aia bună, de liberă trecere.
Din ce-am înțeles, și cei de la facultate, și cei de la consulat au intervenit în favoarea noastră. Nu știu exact ce li s-o fi zis vameșilor și ce o fi contat, dar țin minte că unul de părea mai șef pe-acolo, și-a exprimat regretul pentru cele întâmplate. Pfff, păi să nu-i zici să ia regretul și să-l bage undeva ăluia cu crucea din ziua precedentă?
Nici în ziua de astăzi n-aș putea spune exact de ce am primit “Όχι” de la grecoaica din București și cruce pe pașaport de la vameșul din Promahonas. Doar mă bucur că, odată cu intrarea României în UE, a scăzut drastic riscul de așa experiențe urâte.
Altfel, voi cum stați la capitolul “amintiri nasoale din călătorii”? Ceva “nostalgii”? 😀
Foto: Pexels
Păi ca o grecoaică cu acte-n regulă ce vă aflați dvs la acest moment ar trebui să știți că se zice Thessaloniki, Όχι ? 🤪
Eu am fost și sunt româncă, n-am acte de grecoaică! 😛 Grecii și grecoaicele zic exclusiv Thessaloniki. Românii zic: Salonic, Thessaloniki sau Tesaloniki. Eu, în greacă sau engleză zic Thessaloniki. În română – Salonic. Ce, probleme? 😁
Mno, dacă-i așe, vă rog să cântați imnul !!! Trimiteți filmarea pe adresa redacției 🤪
@Anduță, erau cunoștințe, grecoaica și cu vameșul și s-au alertat unul pe altul 🤓. Vezi că eu i-am dat deja cu Ox și mai mult ca sigur că o să vină pe urmă cu autocarul.
Mă duc să halesc ceva și revin… că am și eu din astea 😇
„Și urmărește și trenurile, că pare groasă treaba!” :))
Ce înseamnă să ai un iubit exotic, ai parte și de experiențe dintr-astea inedite! 😁 Mă gândesc și revin, călătoriile mele au fost pe teritoriul României cu o singură excepție (vacanță de o săptămână în Spania în 2010 în care nu s-a întâmplat nimic „deranjant”).
Mmmm, îmi place această perspectivă: it was not you, it was the iubit! 😀
Ai cumva nasul cârn? Că poate fi un motiv bun, poate fi :)))
Nu cred că de la nas i se trage..
Mona, sigur că forma nasului poate fi un motiv bun. Pe sistemul – noi, neam de „grecoitei cu nas subțire” nu ne putem amesteca cu alte tipuri de nasuri! :))
Când eram copil mi se zicea frecvent că am nasul cârn. Eu ziceam că e borcănat. Deci da, am nasul cârn! 😀
Pe mine dacă mă vedeți la coadă la control pasapoarte, fugiți, cât puteți, cât mai repede… chiar dacă sunt singur la coadă și dincolo sunt 100 de insi de acolo aveți șansa să scăpați mai repede decât dacă stați în spatele meu.
Introducerea fiind făcută, eram în Amsterdam, în aeroport pe drumul spre casă la control pașapoarte. La ghereta la care m-am așezat eu erau doi polițiști din ăștia frontiertaliști. Bineînțeles și două cozi. La coada mea erau 3 persoane cu mine, la coada cealaltă erau doar două persoane. În fața mea un român și un englez pe rândul celălalt doi englezi. Ajung cei doi englezi din față, dau pașaportul, zic ziua bună, li se dă pașaportul înapoi. Avansează și românul și englezul de pe coada cealaltă. Englezul la fel ca ăștia doi țaca – paca zi bună, la revedere. Vameșul se uita la pașaport de ziceai că e bijutier cu un monoclu din ăla mic. Îi dă pașaportul, și ajunge mandea. Fericit că plec, dau pașaportul… La fel și la mine, se uită la pașaport să vadă câte karate are… când să mi-l dea înapoi bulangiul ălalalt de polițist, ne-având ce face probabil zice… aaaa e român, dă să-l verific și eu.
Mă apucă spumele: și îi zic
– Nu vă supărați aceasta este procedura standard pentru toți românii?
– Nu, nu, aceasta este procedura standard pentru toată lumea.
– Unde plm că englezilor ălora te-ai uitat la mecla și le-ai dat pasaportul înapoi și la românul din fața mea și la mine ați vrut să vedeți cât de valoros este pasaportul
– Ce vrei să spui cu asta, cum adică este valoros
– Păi văd că te uiți cu monoclul ăla ca un bijutier, să îmi zici și mie câte karate are!
Cine a mai stat aproape o oră într-o cameră de mi-au verificat tot ce aveam în ghiozdan?… păzit armat de două namile de 2 metri înarmate de era să pierd și avionul 🤓 Mai aveam și invitație la lojă – ratat băutură și mâncare moka din cauza gurii lui mari. Cine, cine?
Și am mai pățit din astea… prin alte aeroporturi, doar că având experiența asta în vedere am tăcut și i-am lăsat în plata lor.
@BaGheRa,
la tine e chestie de gura, la mine de fatza. Da tu gura o poti inchide, eu fatza nu o pot schimba. Mai mereu, cand calatoream singura, verificau prin Interpol pasaportul. La un moment dat ma obisnuisem asa tare, ca ma minunam cand nu se intampla.
Categorie ușoară.
Nu a existat un aeroport unde Doamna să nu fie testată de droguri.
Și de când suntem împreună, am călătorit ceva prin diferite țări.
Ciuda ei e două : prima că eu trec la control ca prin brânză, nu am fost niciodată măcar descălțat și a doua e că ea e total anti-drog.
Ultima dată, la plecarea (plecare, da? ) din Timișoara ăla îmi face semn cu capul, gen,, hai bre treci odată,, pe Doamna,, veniți un pic vă rog ,,.
A luat-o o fronteristă deoparte, a dat-o cu maglavais pe mâini..
Eu am inceput să râd cu zgomot.
Faza tare e că a început și fronteristul să râdă. A dat din umeri gen,, asta este,,.
Am stat cu crucea aia pe pașaport vreo câțiva ani (deja mi-era dragă, nici de-a naibii nu voiam să schimb documentul :)) ). Am mai avut ceva ieșiri din țară, în general cu avionul, și deja știam ritualul: vameșul frunzărea pașaportul, până îi picau ochii pe cruce. Cerea explicații și eu ziceam serios ce și cum, după care treceam. Doar o dată (la italieni), m-au chemat într-un birou. Și am zis ceva de genul că în „ziua crucii”, după cum se vede pe document, era 15 august. Sf. Mărie, adică, iar la greci era mare sărbătoare. Și că na, vameșul a sărbătorit și el cum a putut, împărțind niște cruci. S-au uitat un pic cruciș inițial, apoi s-a râs, apoi m-au lăsat în pace. Pfiu. :))
@paco,
lasa ca la timisoara la plecari, cu copil de 3 ani dupa mine, au decis ca tre sa ma controleze INTERN antidrog. I mean, wtf?! pe bune? M-au bagat intr-o cosmelie, voiau sa ia copilul de langa mine, auzi, si deschilotarea. Pe bune, madarfacar?! uite aici nr ginecologului meu, platiti voi deplasarea si „consultul”, altcineva nu pune mana pe mine. Nu am aflat pe ce s-au bazat cand au decisa asta. Evient ca nu a avut loc niciun control intern si m-au lasat sa plec imediat, deci clar ca nu aveam urme de nimic nicaieri. Da ce dreq i-o fi apucat, n-o sa stiu niciodata. 😐
In cazul tau, tu treci iar doamna e controlata pen’ca tu nu le inspiri incredere, mai. Adica probabil daca e ceva de dus, ii pasezi ei :))))))
@singlemom, nu ești singura. Un profesor la facultate mi-a spus că nu mai vrea să mai mă vadă că am meclă de pușcăriaș. Ne vedem direct în toamnă la restanțe 😂.
Pe mine, mă opresc și mă întreabă chestii adiționale de fiecare dată când trec pe la control pașapoarte fizic. Acum de când cu electronicul am mai scăpat de așa ceva.
Ulterior am întrebat în stânga și în dreapta și am aflat și de ce sunt întrebat și mă verifică ca pe ultimul să nu mai zic ce.
@Paco, tu treci fluierând pentru că te doare la bascheți, știi că nu ai nimic de ascuns. În plus ai încredere maximă în tine ceea ce se reflectă la exterior. Doamna, chiar dacă nici ea nu are nimic de ascuns, probabil este super stresată când vine vorba de asta și de asta o oprește. Am văzut niște documentare legat de asta și sunt psihologi angajați în aeroport care monitorizează semne de anxietate la călători. Oricum chestia aia cu piuiala de multe ori, dacă nu detectează ceva la nush câte treceri, declanșează automat!
primele vacante de om tanar adult au fost pe unde nu trebuia viza: istambul, varsovia si croatia.
Istambul m-a marcat rau in Grand Bazaar, in primul rand ca m-am pierdut si n-am mai stiut sa ies, si in al doilea ca erau super agresivi vanzatorii, se tineu dupa mine in ceva ce azi ar fi definit probabil hartuire. Probabil d-aia m-am panicat si nu mai gaseam iesirea. Am ramas traumatizata, oricum. In general cam asta a fost peste tot in oras, barbatii cu catcalling, se tineu dupa tine, hartuire constant.
Varsovia, respectiv Cracovia au fost misto, desi imi era atat de frica sa nu ma pierd, ca ma invarteam doar in jurul hotelului. Nu tu google maps, nu tu GPS :))) Ce mi-a placut cel mai tare din calatoria in Polonia a fost ca se putea fuma in avion. Cat de batrana is?! :))))
In Croatia plecasem la mare cu 2 prietene cu un autobuz. La vama croata au refuzat sa ma lase sa trec pt ca purtam pantaloni foarte scurti si aratam ca o prostituata in opinia lor ( i mean, c’mon). Adica au crezut ca cele 2 amice ma scoteau la produs :)))) M-au lasat sa trec intr-un final, pt ca una din cele 2 vorbea sarba si asta le-a inspirat cata incredere.
Cam astea cu pre viza-free. Sa aplic pt vreo viza n-am incercat ever, pt ca eram convinsa ca voi fi refuzata.
Fun fact: in istambul imi cumparasem ditamai iataganul pe care l-am pus in valiza de mana, ca deh, pe vremea aia nu eram customizata cu avioanele. Cand am trecut la security cu valiza, au oprit aia aparatele si banda, au dat prin statie adunarea, si mi-au desfacut valiza. Scena s-a incheiat cu mine in mijlocul a vreo 20 de barbati care radeau de se scuturau cand le-am zis ca voiam amintire din turcia, in bagajul de mana. La faza asta si la cea unde sor’mea a incercat sa bage carutu fie-mii deschis prin x-ray ala de genti in aeroport, m-am simtit cea mai umilita :)))
Singlemom, moamă, ce m-a enervat faza cu „la produs”. Șeful vameșilor sau ce era cel de și-a cerut scuze a doua zi a zis la un moment dat ceva de genul „είστε καλά κορίτσια”, adică „sunteți fete bune”. Deci au crezut că suntem „fete rele”?! Moamă, hai că m-am enervat de două ori acum! :-))
@anduta,
Da, pai amicele mele aveau la vreo 30 de ani iar eu aveam 19 pe vremea aia. Si ma imbracam ca in romania anii 90 tarzii, deci sa zicem ca se justifica vreo banuiala, doua :))))
in general cred ca se vedeau atat de rar femei/fete care sa calatoreasca singure, incat in crierii lor doar asta putea fi motivul: la produs. :\
Știu eu ce li s-a zis vamesilor și a contat pentru accesul în Grecia: lasati-o sa intre, că vă ia la întrebări și vi se termină tura, ziua, saptamana, anii și viața și voi tot nu reușiți sa-i răspundeți. Muriți în final și pana la urmă tot intra.
Și acum să răspund la întrebare. Nu mi s-au întâmplat nasoale în vacanțe. Chiar invers a fost. Acum vreo trei ani, undeva pe Transalpina s-au rugat de noi sa mai stam vreo două nopti că suntem simpatici (luasem doar doua nopți de cazare). Am rămas. Păcăleală a fost că am plătit la final și cele doua nopți pentru care ei ne-au rugat sa rămânem. Dar au fost draguti și ne-au făcut un lighean de clătite pentru drum, să mai stingă din amarul pe care ni l-au creat.
Elena, voi simpatici, ei drăguți. Pentru orice altceva, există Mastercard. 😛
Nu prea călătoresc, așa că vă anunț că am venit doar să citesc comentariile.
Adrian, ei, faptul că zicem de neplăceri din călătorii nu înseamnă că amintirile despre neplăceri tre’ să fie doar din zona asta. 🙂
O singura dată am pățit-o, dar în secolul trecut, când am mers în Antalya, noi și încă o familie de prieteni. Ea brunetă, au trecut ușor toți 3. Pe mine m-au mai ținut în cașcaraveta aia pentru verificări suplimentare pe o listă. Cu blonde d-alea din bancurile misogine 😎
P.S. Mă uitam la bărbată-miu, arăta în mare dilemă: ”Să scap de ea acum sau s-o aștept?”
În pandemie, tot la greci, cu bărbatul și copiii în mașină. Toți bruneți. Era obligatoriu PCR-ul, dar mai făceau la vamă, aleatoriu, test suplimentar. Pe cine a picat măgăreața? Dap, pe moi, că de ce nu? Bărbatul a râs maxim, iar după ce-am trecut de control i-a sunat pe socri și le-a băgat o poveste super credibilă, cum că pe mine m-au reținut la vamă. Doar nu era prima dată. Dragul de el, acum mă gândesc că probabil a avut și el o dilemă. „Am o nouă șansă să scap…” :-)))
Probabil că era aceeași doamnă acră care în 98 mi-a dat același eject.
În Spania am ajuns cu viză de Grecia.
Viză de afaceri. A zis că mint că merg cu mașina (Așa era scenariul, oricum plecam cu autocarul). Am ieșit afară, m-am dus la băiatul care a intermediat. Jur că a intrat ăla împreună cu mine ca la el acasă.,, Păi ce facem aici ?,,
Se uită acritura la mine: ,,Spic ingles,,?
,,Normalischer că spic,,.
Am stat în Atena nițel, că eram pe afaceri😀 și am tulit-o în Spania ,, să îl vizitez pe un văr,,.
Am plecat atunci din România la pantaloni de stofă, pantofi și cămașa.
Doar cu o geantă cu pliantele ,,firmei,,.
@paco,
adevarul e ca ai plecat ca un domn, nu asa, ca orice taran. 😀
Ehei, ce vremuri…
Nu prea am călătorit, deci n-am multe experiențe nefericite. Dar una e în top, pentru că atunci când ai copii, ai și bucurii (așa zicea tata și tata e cel mai deștept om care a ținut cu Dinamo în viața asta). Eram la munte de ziua florii mici și gazdele noastre aveau o trambulină în curte. Mda… desigur că a plonjat sărbătorita direct cu mufa de pavaj (știu, știu, mama-urs n-a inspectat cum trebuie amplasamentul nenorocitei de saltele, că altfel palia a’ mică lua doar o gură de gazon, nu și de granit). Am petrecut toată noaptea păzind-o pe Goe și dându-mi palme. Și toată săptămâna mi-am tras palme când îi vedeam mufa julită, de ziceai că s-a dat pe răzătoare.
Pe locul doi, e una tot legată de copii. Un drum de coșmar către munte, când erau mici și eu încă nu aflasem că au rău de mașină și că doi țânci pot umple de vomă o Octavia (programul artezienelor de la Unirii e copiat după prestația lor 1 la 1, btw). La întoarcere le-am ținut nemâncate și nebăute de cu o seară înainte, măcar să le fie rău pe uscat. 😀
@vera,
vai, aventurile cu copiii in vacante sunt cu totul altceva! ce trairi, ce emotii!! fara egal!! a mea se imbolnavea punctual de ceva din prima, maxim a doua zi. si o tinea cam cat dura vacanta. stressul lumii, cauta medici, farmacii etc.
Asta cu datul cu mufa era baza, a mea impiedicata fiind din fire. Tot la doi pasi, zbang, de ajunsesem sa imi dezvolt niste reflexe ca Angie in Mr si Mrs Smith e mic copil. O apucam in zbor, de toate cele.
CIudat la raul de masina e ca i-a aparut dupa o anumita varsta. Cat era mica nu avea treaba. Apoi, pe la 8 ani a aparut. Acum inca are daca sta in spate.
Insa drept e ca 2 copii cu rau de masina bat 1 copil cu rau de masina. Feeling sorry for you :)))
În copilărie aveam și eu rău de mașină. Dar observasem că-mi era ceva mai bine dacă vorbeam/cântam/recitam poezii sau dacă mă agățam de tetiera tatei și stăteam în picioare, cu nasul spre geamul de pe partea lui, care trbuia să stea întredeschis. Sau dacă opream des, să ies la aer. Sau și doar dacă întrebam din 5 în 5 minute „mai avem?/Cât mai avem?”. Ia să-i întreb și pe ei despre neplăcerile lor din călătorii! :-))
Am călătorit mult prin ţară. Încă de când nu aveam maşină. Cu trenul. Aşa se face că, ne-am dus la mare când copilul cel mare avea 2 ani şi ceva, iar noi eram tineri. Drumul a fost efectiv un chin. Am stat pe culoar tot drumul, cu copilul mai mult în braţe. Trenul se mişca ca un melc bătrân și erau şi ceva lucrări pe traseu. De aceea, la întoarcere am luat un maxi taxi și a fost cea mă strălucită idee pe care am putut-o avea în acel concediu.
Nu tot asta pot spune despre ideea de a lua o dată, seara, masa la un restaurant mai fiţos. Ne-am aşezat afară la terasă, la o masă mai retrasă. Am comandat cu zgârcenie, că nu prea ne dădeau banii afară din portofele. Cât aşteptam noi aşa, copilul se plictisea grav. Nu era gălăgios, dimpotrivă, se juca pe lângă scaunele noastre şi era ciudat de tăcut. La un moment dat apare ospătarul cu ce comandaserăm şi îl văd că se uită ciudat înspre copil. Mă uit şi eu. Copilul se aşezase pe vine şi era foarte ocupat cu o anume treabă. M-am adresat şi eu repede copilului, să îndepărtez ideea încolţită în capul ospătarului: ,,nu te mai juca în nisip, vino să îţi şterg mâinile că a venit mâncarea” şi, pentru că el nu venea (normal), m-am dus eu spre el… Ospătarul a plecat, convins că s-a înşelat sau, cine ştie?…
Noi am mâncat în viteză ce aveam în farfurii, fără să-i simţim gustul, nici nu mai reţin ce mâncare era. Copilul doar a ciugulit câte ceva, el mâncase la hotel cerealele lui cu lapte. Apoi ne-am ridicat val vârtej şi nu ne-am mai oprit până la hotel. Unde i-am schimbat pampersul.
La scurt timp ne-am cumpărat mașină, un matiz. A fost aur mașinuța aia. O mai avem și acum. Dar nu o mai folosim decât rar, vara, prin oraș.
Solandi, și eu sunt pe felia „călătoria e mai ușoară cu mașina, când ai copii mici”. Bine, dacă au rău de mașină, cum povestim mai sus, se complică lucurile. De când au mai apărut și scutecele de unică folosință, și mai ușoară viața. Ceea ce mi-a adus aminte de o poveste de pe vremuri, când chiar de călătoreai cu mașina, rămânea problema scutecelor. Cineva povestea cum spăla cum putea scutecele alea de bumbac pe drum, după care le punea la uscat…prinse de geamuri, pe exterior. Frumos, elegant, fâl, fâl. 😀
Moaca mea, de milog probabil, m-a ferit mereu de incidente neplăcute când am călătorit pe afară. Nici cu copiii nu prea ni s-au întâmplat lucruri.
Cu cel mare am pățit-o o data când avea un an și un pic și ne-am gândit noi să mergem într-o vacanță în Rhodos. Evident piticul a făcut ceva iritație de la pampers sau apă sau naiba știe, am cumpărat niște creme de pe acolo la prețuri de Monaco (vreo 200 de euro cred, mult pentru 2012), și, în ziua plecării le-am băgat în rucsacul pe care-l luam cu noi în avion în loc să le băgăm la cală. Fac o paranteză și precizez că, din cauza maniei copilului cu mașinile, aveam și un troller micuț plin cu mașinuțe pe care îl purtam peste tot cu noi, troller la care toți se uitau cruciș când îl băgau la scanat. Era la tablă și plastic acolo cât să deturnezi lejer un avion de mici dimensiuni.🤣🤣 Închid paranteza. Ridică grecii din sprânceană când văd mașinuțele, dar ok, merge. Urmează rucsacul meu. Mă roagă să-l deschid să le arăt ce-am p-acolo și, pe lângă biberoane pline, suzete și servețele umede, văd recipientele (peste limita de mărime) cu creme. Și mă panichez. Și nu mai ascult ce-mi zice uniforma din fața mea și mă apuc să le scot, să le desfac, să-i explic în engleza mea gesticulantă la ce folosesc. Cred că la un moment dat arătam panicat rău, fiindcă nea ăla a strigat brusc, făcănd vreo doi belicoși cu arme să se apropie amenințător cu mâinile pe pistoale: „Sir! Please, calm down, shut up, remove your hands and let me check!” sau ceva de genul… Cred ca m-am cam albit sau înroșit la față, că tipii cu armele s-au apropiat și mai mult. Am avut noroc pe jumătate, fiindcă avea și el bebe acasă, a recunoscut cremele, două ni le-a lăsat, dar una cu recipient aproape de juma’ de litru a rămas acolo. Sper că a folosit-o la bebelușul lui, că doar nu o fi aruncat-o.
Câțiva ani mai târziu, din cauza diabetului celui mic, distracția de la porți din aeroport a devenit permanentă, fiindcă el are trollerul lui personal cu chestii de diabet (insulină, plasturi, glucometru, senzori și pompă de schimb, bandă elastică, dextroză, pachețel cu mâncare și altele). Are hârtie de la medic, deci suntem lăsați să trecem cu ele, dar evident că durează câteodată mai mult până stau să explic ce sunt chestiile alea. Pe lângă astea, distracția principală este la trecerea prin detectoare. Detectoarele pot dezactiva sau deregla senzorul de glicemie sau pompa, așa că el nu trece prin ele, ci pe lângă, spre disperarea lucrătorilor care trebuie să-l verifice manual. Evident că și asta durează mai mult, mai ales că mai întâi trebuie explicat ce și cum. Unii știu deja (că doar nu e primul diabetic cu senzori care se plimbă cu avionul), alții nu, depinde cum avem norocul. Ultima oară, la poarta pe unde treceam s-a mai nimerit un băiețel care avea peacemaker la inimă și nu-i permitea trecerea prin detector. Ei doi, piticii, s-au distrat bine acolo cât timp erau controlați, dar cel care se ocupa cu asta avea o privire de om care ar dori să fie în altă parte în acel moment. 😁
Băăăi, dragii de ei! De pitici zic. 🤗 Îmi și imaginez, două mogâldețe vesele chicotind nevinovat și un nene serios, care na, tre’ să controleze cu strictețe și să se asigure că nu scapă vreun terorist la bordul aeronavei…
Nu doar chicotind…. Era ceva de genul „Întinde mâna dreaptă” și ei întindeau mâna stângă. S-au descălțat, dar au uitat să-și pună șoșonei d-ăia albaștri, așa că s-au întors să-și pună, bulucindu-se pe lângă detectoare. „Stați aici”, și ei aveau ceva de povestit, că celălalt avea tricou cu Messi și al meu e fandemic, și stăteau dincolo. „Stai drept”, și ei se aplecau să vadă ce și cum îi controlează la șosete etc. Cum am zis, nenea părea cam nefericit. 🤣🤣
imagine revizuită! 😂😂😂
Copilul meu era la Erasmus in Napoli, asa ca de teama ca nepotul o sa moara de foame, maica-mea, aka bunica lui, i-a trimis prin curier, un borcan cu branza de vaca.Normal ca nu a mancat branza, dar pt ca ne-a prins si pe noi in vizita in Napoli, ne-a pasat borcanul cu tema ,,mancati-l voi”. Stiu doar ca in dimineata plecarii, ca prin vis am auzit vocea sotului meu cuvantand ,,eu cu asta ce fac? Ba’, eu nu il arunc, il iau acasa, ca e branza buna”. Nu de aceeasi parere au fost vamesii din aeroport. L-au tras alaturi de banda, au venit ca ulii, ne-au intrebat initial ce este ACOLO in valiza, aratand acuzator cu degetele catre valiza, si jur ca la razele alea, eu nu recunosteam nimic. Se vedea ca si cum avea zeci de dispozitive ciudate in geanta. Nfine, i-au indicat sa deschida geanta si sa scoata unul cate unul lucrurile. Cand a ajuns la borcan,l-au chestionat din priviri (mie imi place sa povestesc ca vamesii au facut un pas in spate, la asa amenintare). A urmat intrebarea ,, something mozarella?”, apoi priviri scarbite si la final aruncarea obiectului in cosul de gunoi. Si acum rad cand imi amintesc chilotii lui imprastiati pe banda (spre deliciul turistilor ), si desi eu aveam in geanta persoanala fff multe sticlute de oja, care evident erau inflamabile in caz de iti doreai asa ceva. Mie nu mi-au confiscat nimic.Dar na’, el e mai brunet. In schimb in Bucuresti eu servesc de fiecare data verificare la sange. Dar de fiecare data. Aici in schimb am fost fericita pt ca circulam cu un copil operat si imi convenea sa ma pipaie pe mine decat sa il pipaie pe el pe la drenuri/taieturi, etc.
MAS, aia mai lipsea, după alerta de brânză, să urmeze și alerta de oje. :)))
Ultima călătorie a fost spre Băile Călimănești (eu nu fusesem niciodată, copiii nici atât, numai soțul când era mic). Cum avem rău de mașină, eu și fata, nu am luat autocar direct Târgoviște-Ramnicu Vâlcea, ci două trenuri și două microbuze până la destinație. Când am coborât din primul tren la Titu, fii-miu (7 ani) întreabă cu o voce candidă: „unde e piscina? V-am zis că nu e nicio piscină aici!” Ehe, mai erau multe ore până să ajungem la piscină. În Pitești am avut emoții că nu ne ia șoferul către Râmnicu Vâlcea pentru că nu aveam rezervare la autocar. Dar cred că i s-a făcut milă de noi când ne-a văzut cu copii. Nu am vomitat pe drum, dar nici nu mai aveam mult cu tot plasturele vieții. Am stat trei zile la băi, ne-a plăcut mult, ne mai întoarcem la vară ca să și drumețim prin zonă. Acum in februarie era prea frig și vântul bătea de ne lua pe sus.
Și una din tinerețe. 😁 În peregrinările mele la Cluj, am nimerit o dată în compartiment numai cu… etnici. Din fericire, era și o femeie printre ei, cu fustă înflorată. Pe coridor nu se putea respira, era foarte aglomerat plus statul in picioare 8 ore Ploiești-Cluj nu părea de vis. Dar a fost ok, am stat de vorbă toată noaptea și am mâncat cel mai bun ficat de porc ever servit pe ziar. Că doar nu era să refuz?! 🤭
@Blanche, pune mâna fă școala de șoferi și o să vezi că scapi de răul de mașină instant. Atunci când tu ești în spatele volanului, adică în control creierul va procesa altfel informațiile primite și nu vei mai avea nimic. Cunosc destul de multe cazuri în care dacă stau pe orice alt loc în mașină decât al șoferului, dau la rațe și dacă sunt la volan nu au nici pe naiba.
Normal, Blanche, cum să refuzi? Ar fi fost super nepoliticos! 😛
Baghera, pentru siguranța celorlalți participanți în trafic, mai bine nu! 🙈 Sunt foarte emotivă, intru în panică ușor, nu apreciez bine distanțele…
Anduța, eu chiar ador ficatul. Îmi plăcea de pui, că de porc nu prea îmi ieșea (mă rog, la momentul ăla nu prea știam să gătesc). Și da, ar fi fost nepoliticos! 😁
@Anduta, ai deschis cutia cu amintiri neplăcute despre Grecia👿👿.
In septembrie 2001, am plecat în excursie organizata prin agenție de turism în Grecia, partea continentala. Și bineînțeles am avut nevoie de viza. În iulie am fost programați de către agenție la consulat/ambasada Greciei pentru viza. Ma prezint cu dosarul pregătit, adeverință de salariu, carte de munca, excursia plătită. Pe atunci lucram la o firma turceasca. La interviu începe distracția, de ce lucrezi la firma turceasca? Pentru ca plătesc bine și sunt serioși. Hmmm, firmele grecești plătesc și mai bine și sunt și mai serioase. De ce mergi în septembrie în Grecia? Stai asa nene, și ii zic, consulul vostru a avut un interviu în ziarul Capital și a zis ca cea mai buna luna de vizitat Grecia este septembrie!! Nu a mai zis nimic tipul și mi-a dat viza. Nici la viza pentru US nu a durat atât demult interviul👿👿. Când am ajuns în vama la greci, am așteptat după pașapoarte 3 ore, iar la final iese vameșul cu pașapoartele și zice „tipele sub 30 de ani sa iasă în fata!” Și ne întreabă, ati venit pentru prostituție? 👿👿 Și acum când îmi aduc aminte îmi creste tensiunea!! M-am întors către ghida și i-am zis, de ce nu spuneți nimic? Suntem într-o excursie organizata! Și ghida a întors capul și nu a zis nimic👿👿. A fost prima și ultima excursie în Grecia.
Zoe, wow, mari jigodii au fost și in cazul tău. 🙁
Da @Anduta, au fost😒. Și mi-am dorit la nebunie sa vizitez Grecia! Istorie, Alexandru Macedon, Corintul!
Cea mai tare faza a fost ca am ajuns în Atena după 9-11 septembrie, adică după atentatele din US. Și am prins o demonstrație anti NATO, de nu am crezut ca mai ajungem la hotel. Și câte mesaje anti NATO am văzut in toată excursia în Grecia!! 👿👿👿
Băi, eu n-am avut parte de d-astea. Doar râd și acum de calmul vameșului turc din Antalya care nu se grăbea deloc să verifice documente că tocmai ce intrase în tură și dorea să își savureze ceaiul. N-am pierdut avionul bineînțeles dar calmul lui englezesc ne-a dereglat calmul nostru englezesc. Cat despre cutia de tablă de cafea instant din bagajul soră-mii… 🙂 Asta e chestie de povestit pe îndelete. Promit că revin!