Visătoarea din Ostende, de Eric-Emmanuel Schmitt

visatoarea-din-ostendeÎn urma lecturilor mele, l-am perceput pe Eric-Emmanuel Schmitt ca fiind sentimental, atent la detalii, inspirat, cu mult umor. Iar acum îl descopăr ca fiind și romantic. Cu toate că Eric-Emmanuel Schmitt scrie despre locuri comune şi oameni obişnuiţi, cu toate că are un stil simplist, povestirile lui sunt captivante, agitând gândurile şi emoţiile cititorului. Abordând teme diferite, în locuri şi cu oameni diverşi, toate întâmplările expuse de el sunt ciudate. Un singur numitor comun: profunzimea.

Într-un stil aparent uşurel, cu ironie, dar şi cu îngăduinţă,  Eric-Emmanuel Schmitt nu lasă nimic netaxat, nimic din ceea ce este uman, bun sau rău.

Volumul de faţă conţine cinci povestiri fără nici o legătură între ele. Ca acţiune, locuri sau personaje. Ceea ce le aduce în același volum este tema: imaginaţia.

Visătoarea din Ostende – o bătrână doamnă care şi-a trăit toată viaţa despicând amintirea unei iubiri secrete. Atât de secretă, încât aristocrata Emma Van A. stârneşte compătimirea celor din jur pentru viaţa sa lipsită de iubire. E doar o aparenţă bine întreţinută, pentru că Emma trăieşte şi retrăieşte în fiecare clipă a mulţilor ei ani fiecare secundă şi fiecare scenă împărtăşită cu misteriosul iubit. Într-un moment de confesiune, povestea ei pare ruptă din cărţile siropoase, greu de crezut a fi reală. Un delir emoţional ce-ar plasa-o într-un ospiciu. Nimeni şi nimic nu-i confirmă povestea, dovezile iubirii au fost arse, distruse, pentru a nu compromite. A rămas doar o mănuşă, pe care Emma i-o atribuie iubitului, un obiect banal ce-ar fi putut aparţine oricui. Realitate sau doar imaginaţie? Emma delirează sau chiar îşi povesteşte aventura vieţii? Nici un semn al adevărului până când ea moare. Iar în ziua înmormântării apare un necunoscut cu a două mănuşă. Semnul că ceea ce părea ireal şi perfect, a fost trăit şi n-a fost inventat, nici uitat. Şi că o iubire puternică nu-i doar o poveste imaginară.

Crima perfectă, pare o poveste ruptă dintr-un român psihologic. După 30 de ani de căsnicie, Gabrielle şi Gabriel sunt încă un cuplu reuşit, demn de invidia cârcotaşilor. Doar că brusc, pe Gabrielle o loveşte obsesia că soţul are secrete bine păzite şi, împotriva oricăror evidențe, îşi imaginează că e înşelată, păcălită, ridiculizată. Dându-i brânci de pe o stâncă, îl omoară pe Gabriel, se apară convingător într-un proces dificil în urma căruia este achitată. Uşurată şi liberă, scormonind în secretele defunctului soţ, află ceva neaşteptat.

Vindecarea e, probabil, povestirea în care se pot regăsi multe cititoare. Tânăra asistentă medicală Stéphanie, apăsată de complexe de tot felul, lipsită de o viaţă personală, trăieşte  dedicată muncii din spital. Un pacient orb (devenit așa în urma unui accident), spunându-i zilnic că e frumoasă – simtitnd acea frumuseţe care nu se vede, o trezeşte pe Stéphanie la viaţă. Din dorinţa de a deveni cea pe care şi-o imaginează Carl, ea se metamorfozează din omidă în fluture, descoperindu-şi feminitatea şi puterea de seducţie. Asta-i povestea prin care Schmitt ne spune că iubirea poate vindeca şi-i face pe oameni frumoşi.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.