Valul schimbării

Lăsaţi-vă purtaţi de valul schimbării!

schimbare2 Aveam o maşină cam veche, un Renault care a trecut prin multe peripeţii la viaţa lui. A fost maşină corporatistă (de-aia o iubeam aşa mult), apoi maşina mea personală care se potrivea perfect modului în care eu şofez (lent, bineînţeles).
Apoi, la un moment dat, am hotărât să o înlocuim cu o alta nouă, mai performantă. E drept că începuse să mă deranjeze lipsa aerului condiţionat în zilele toride, sau faptul că avea un consum dublu de carburant. Eram mulţumită cu ea.

Odată vândută, a trebuit să mă împac cu CEA NOUĂ. E mult spus să mă împac pentru că îmi plăcea de ea, eu o alesesem, însă mă vedeam numai în postura de pasager. Este mai mare, mai grea, şi niciodată n-am dorit să conduc aşa ceva. Îmi plac dotarile, mult îmbunătăţite faţă de cea veche însă, recunosc că de multe ori fac comparaţii şi nu din cele raţionale.
Lucrurile aveau un curs…în prima săptămână am evitat să urc la volan – şi chiar mi-a făcut bine asta, deoarece am mai exersat un pic mersul pe jos, cam rar în ultima vreme. Apoi am ales locul pasagerului. Pînă când într-o zi nu am mai avut de ales şi …gata, pe post de pilot! Hm…a fost distractiv, descopeream că maşina ocupă toată strada, nu mai putea trece nimic pe lîngă mine. La parcare nu mai spun ce peripeţii…

În fine, după zile şi zile în care nu am avut de ales, am început să mă adaptez şi să îndrăgesc din ce în ce mai mult senzaţia pe care mi-o da acum condusul. Aer condiţionat, geamuri automate, parbriz generos…uau! Mă bucur de toate astea!
Şi pentru că încordarea de început a trecut, acum pot – în timp ce maşina rulează uşor pe străzile oraşului – să fac reflecţii filozofice. Parcă povestea cu maşina mea veche seamănă cu ceea ce se întâmplă atunci când avem de depăşit orice fel de schimbare care intervine, chiar dacă ştim că situaţia nouă va fi un upgrade.

Să luăm de exemplu relaţiile. Uneori nu ne mai convin relaţiile vechi însă ne complacem în acceptarea de compromisuri, doar pentru că „ştim la ce să ne aşteptăm„. Şi eu ştiam că atunci când afară e frig, dezaburirea nu funcţionează şi nu voi avea vizibilitate. Şi totuşi…îmi plăcea aşa. Opream, mă dădeam jos, ştergeam geamurile, şi mergeam mai departe. Nu aşa facem şi atunci când nu reuşim să ne mai simţim bine într-un context? Când vrem să progresăm şi anturajul nu ne ajută? Da, ştim toate astea şi totuşi un resort mai puternic ne ţine uniţi de ceea ce avem atât de sigur lîngă noi.
Mă întorc din noul la maşina mea veche şi o folosesc acum ca metaforă în relaţia de cuplu. Ştiu că era confortabil să merg cu ea, pentru că şi dacă o zgâriam, nu se vedea foarte tare (pe lîngă alte zgârieturi şi pe vopseaua mătuită). Şi da, partenerul meu vechi este unul de nădejde, acceptă zilele în care îl rănesc cuvintele mele. Într-o relaţie nouă însă, derapajele comportamentale sunt mai greu de tolerat şi judecata vine mai uşor. Şi ce teamă ne este să nu vedem impresia proastă pe care o lăsăm unui nou-venit în viaţa noastră!

Voltaire spunea că “mai binele este duşmanul binelui”. Nu ne putem muta într-o zona de “mai bine” din cauză că ne blochează teama că dincolo de starea de “bine” nu mai este nimic altceva.

Daniela Tudor – psiholog, psihoterapeut

2 Comments

  1. Bookish Style

    Si eu ma detasez greu de lucruri, persoane, obiceiuri pentru ca am tendinta sa ma agat foarte multa vreme de amintiri. Detasarea e un exercitiu pe care incerc sa il practic din cand in cand, dar nu-mi reuseste mereu.

    Reply
    1. LG (Post author)

      Poate ne-ar fi mai usor daca am incerca cu lucrurile. Ele sunt mai usor de inlocuit decat amintirile si persoanele 🙂

      Reply

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.