Uimire şi cutremur, de Amelie Nothomb

Uimire şi cutremur“Totul este adevărat! 100%! E o poveste pentru care n-am avut nevoie de imaginaţie: în 1990 chiar am lucrat într-una dintre cele mai mari firme japoneze. Această carte conţine esenţa a ceea ce avea să mi se întâmple şi este, oarecum, o reglare de conturi….” – Amelie Nothomb. Citind acest roman, am scăpat de o mare fascinaţie: Japonia!

Ne fascinează tot ce nu putem atinge, tot ce nu putem cunoaşte, tot ce ne este inaccesibil. Ne fascinează lumile diferite de cea în care trăim. Asta e natură umană. Şi în virtutea ei, mapamondul e fascinat de Japonia. Mai puţin Amelie Nothomb €- o tânără şi prolifică scriitoare care la 24 de ani a lansat primul său roman. Uimire şi cutremur este al doilea său roman şi nu numai că este foarte bun, dar este şi autobiografic. Iar asta dă “greutate” spuselor, se pare că nu-i o poveste, ci “doar” o realitate. Ciudată şi surprinzătoare.

Barierele culturale între Vest şi Est sunt uriaşe, uneori neverosimile şi de cele mai multe ori de netrecut.

Paradoxal, un occidental este angajat la o firmă japoneză pentru că vorbeşte limba, dar este aspru pedepsit pentru că dezvăluie această cunoaştere. Paradoxal, avem imaginea japonezilor eficienţi, dar japonezii nu cultivă eficienţa. Paradoxal, ierarhiile japonezilor sunt importante şi respectate şi totuşi, în subtil, se încurajează servilismul. Cu puţine excepţii, japonezii învaţă toată viaţa cum să îi servească mai bine pe toţi cei care le sunt superiori, aceasta fiind probabil şi cauza pentru care sunt un popor de frustraţi recunoscuţi.

În Uimire şi cutremur Amelie – o belgiancă născută în Japonia, plimbată apoi prin China şi SUA, se întoarce în Japonia ca angajată a afirmei Yuminoto, post pe care reuşeşte să îl obţină datorită cunoaşterii limbii. Având în minte amintiri ale unei lumi idilice, Amelie are un “şoc cultural” în faţa noii lumi japoneze (de fapt, veche; nouă doar pentru ea), şi timp de un an, cât lucrează la firma japoneză, comite greşeli provenite din diferenţele de mentalitate evidente. Dacă la început este optimistă, încrezătoare şi convinsă că îi cunoaşte pe japonezi, în decursul anului descoperă siderată mentalităţi şi situaţii absurde. Reale! După ce i se cere să “uite” limba japoneză, de la postul de secretară este retrogradata pas cu pas până la poziţia de femeie de serviciu la toaletă.

Citind o serie de “cutremure” de-a lungul a 200 de pagini de roman, uimirea este a cititorului care descoperă o autoare-personaj simpatică, haioasă, plină de umor, uneori sarcastic, alteori cinic.

Romanul Uimire şi cutremur ne prezinta Japonia dincolo de clişee, iar primul paragraf citit – un citat al lui Alain Schifres – ne trezeste curiozitatea de a-l parcurge.

JAPONEZI. N-au inventat nimic, au copiat totul. Se situează între tradiţie şi modernitate. Japonezul stă cu spatele la monumente pentru ca să fie fotografiat de un alt japonez.

http://www.pediverse.ro/despre-mine/

4 Comments

  1. Anca Ileana Dan

    de fapt, tocmai faptul că e vorba de o experienţă personală ar trebui să ne împiedice să generalizăm. povestea are anumite nuanţe de telenovelă care se pot regăsi şi în alte spaţii culturale: şefi încuiaţi şi dictatoriali sunt peste tot, cât despre şefuleţi care-şi simt poziţia ameninţată de subalterni valoroşi, ce să mai vorbim. am citit cartea acum vreo 10 ani (o aveam salvată într-un calculator mai vechi care mi-a crăpat şi n-am putut recupera nimic din el) aşa că nu-mi mai amintesc multe, nici măcar numele individei de la care i s-a tras de fapt totul. japonezii sunt, într-adevăr, un popor mai uniform decât altele, dar până şi în povestea ameliei există oameni de treabă (gândiţi-vă doar cum au început funcţionarii să folosească toaleta de la alt etaj doar ca să n-o pună într-o situaţie jenantă)..

    Reply
    1. LG (Post author)

      Anca,
      ai dreptate, orice generalizare e greșită. mie mi-a plăcut cartea pentru privirea critică ”din interior” care dărâmă niște mituri despre Japonia. Majoritatea impresiilor (de care știu eu) sunt ale turiștilor sau a celor care interacționează foarte puțin timp cu japonezii – deci mai superficiale 🙂

      Reply
      1. Anca Ileana Dan

        eu mai ştiu câte ceva ‘din interior’ pentru că fiică-mea trăieşte în japonia, e căsătorită cu un japonez. de la el ştiu că viaţa în kaisha (cum le spun ei firmelor private) e tare greu de dus, indiferent la ce nivel te afli. de altfel el a şi renunţat la confortul financiar pe care i-l oferea postul respectiv, pentru că nu mai rezista din punct de vedere nervos.

        Reply
        1. LG (Post author)

          Iată… o confirmare ”din interior” 🙂

          Reply

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *