Sticletele, de Donna Tartt

sticleteleMi-a plăcut! N-aş putea spune că m-a ţinut lipită de paginile lui, dar Sticletele este un roman bun. Apărut recent pe piaţa noastră, deja e controversat – asta înseamnă că a fost citit, nu trecut cu vederea – în ciuda celor peste 1100 de pagini ale sale. Sticletele este un roman despre multe. Multe emoţii, trăiri, multe încercări nefericite ale unui copil de 13 ani ce creşte în paginile cărţii. Şi mai este romanul în care găsim obsesii. Chiar dacă ele sunt descrise subtil şi se desfăşoară în timp – până la maturitatea lui Theo – obsesiile sunt cele care însoţesc personajul principal pe tot parcursul poveştii.

Pentru că îşi pierde mama într-o explozie la muzeul pe care îl vizitau împreună – la doar câţiva metri de el, Theo este urmărit de imaginea ei, simţindu-se vinovat de moartea ei prematură. În fiecare zi a vieţii ce va urma, Theo se va întreba “de ce?”, “de ce acolo şi atunci?”, “de ce ea?”, “cum ar fi fost dacă?…” Legătura dintre mama şi fiu a fost profundă în viaţă şi continuă să fie profundă şi după dispariţia mamei, graţie amintirilor lui. Obsesive, aş zice.

Obsesia pentru artă şi frumos. Cultivat de mic de către mama sa, în Theo se dezvoltă simţul estetic care-l va ajuta mai târziu să se asocieze cu Hobie – restauratorul de antichităţi pe lângă care se aciuează ca orfan. Obsesia pentru un mic şi extrem de valoros tablou (Sticletele, pictat de olandezul Fabritius în anul 1678). Tablou pe care şi-l însuşeşte în haosul exploziei şi pe care-l va purta ascuns, cu sine şi în sine, toată viaţa. Sau cel puţin aşa crede el…

Pentru că romanul are şi partea lui de aventură. Iar aventura începe cu apariţia lui Boris în viaţa lui Theo. Boris  – mic derbedeu simpatic ajuns afacerist în cercuri dubioase. Chiar dacă total diferiţi, pe cei doi îi uneşte o prietenie profundă, nealterată în ani, însoţită mai mereu de acţiuni nebuneşti şi droguri ameţitoare. Au un singur lucru în comun: dorinţa de a uita cât sunt de singuri, părăsiţi de părinţi şi greu de integrat într-un social normal.

În ciuda necazurilor sale, Theo creşte frumos, îşi dezvoltă un caracter decent, iubeşte şi este iubit, suferă şi se bucură, dar nici în dragoste nu scapă de obsesii. Pippa este iubirea sa platonică – prezentă sau absentă. Kitsey este un interludiu binevenit în viaţa lui, însă Pippa… mică şi grea obsesie.

Dar ce se întâmplă cu Sticletele? Tabloul dispărut din muzeu, căutat de toată lumea: de F.B.I., de muzeografi şi colecţionari, de escroci şi afacerişti.

Asta e ceea ce mi-a plăcut la acest roman. În aventura tabloului furat, ascuns, dispărut, reapărut, plimbat şi recuperat, se desfăşoară viaţa de zi cu zi a unor personaje ce gravitează în jurul lui. Datorită sau din cauza Sticletelui Theo şi apoi Boris au un anume tip de comportament, trăiesc şi simt într-un anume fel, acţionează în anumite direcţii. Fără Sticletele, cum ar fi fost viaţa lor?…

2 Comments

  1. Nicolae Dascalescu

    L-am citit şi am recitit anumite fragmente, desigur că mi-a plăcut deşi mi-a luat ceva timp să îl termin (nu din vina lui)…Pe lângă cele menţionate de Laura, m-a fascinat analiza făcută de autor asupra tehnicilor utilizate de pictor pentru a transmite…nici nu ştiu cum să explic ce anume…citiţi şi veţi vedea…este copleşitor…

    Reply
    1. LG (Post author)

      Da, interesant acest aspect din roman. Sunt multe informatii, amanunte, nuante. Dificil de cuprins toate intr-un text. Romanul merita citit 🙂

      Reply

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.