Shantaram, de Gregory David Roberts

shantaram Mă simt binecuvântată că universul cărţilor mă plimbă prin lumi atât de diferite de a mea, atât de specifice şi de profund-vaste ale autorilor şi atât de fermecătoare prin cuvântul scris. După ce Khaled Hosseini mi-a arătat umbrele Afganistanului, după ce Isabel Allende m-a plimbat prin America Latină, iar Kenize Murad mi-a dezvăluit secretele sultanatului, iată că G.D. Roberts m-a adus în India. Cu câteva excepţii, acţiunea se petrece în Bombay – capitala comercială şi cel mai populat oraş al Indiei. Un Bombay ilustrat excelent şi fabulos de amănunţit, pe care cititorul îl percepe în final ca pe o bombă cu ceas.

Dacă ceilalţi autori ilustrează un specific zonal “din interior” – ca nativi, G.D.Roberts reuşeşte ca musafir al Indiei să ne înfăţişeze cu talent, în detaliu şi în ansamblu, o naţie atât de complexă, plină de contraste. Aflăm de la el secrete despre gangsteri, prostituate, actori, poliţişti, soldaţi, indieni adevăraţi şi expatriaţi, bogaţi şi săraci; locuieşte în mahala dar şi în hoteluri de cinci stele, trăieşte o poveste de dragoste dar şi torturile închisorilor acestei ţări străine, devine temporar luptător de guerilă, mafiot sau doctor.

Înainte de a citit primele rânduri, aflu despre autor că întreaga viaţă i-a fost la fel de tumultuoasă ca şi Bombay-ul de care s-a ataşat definitiv, ca fugar.

Gregory David Roberts nu este doar un scriitor de succes, dar el a fost şi jefuitor de bănci, traficant de droguri, condamnat la ani grei de închisoare, evadat urmărit de Interpol şi, nu în cele din urmă, un timid căutător al sinelui când a ajuns în India, s-a îndrăgostit iremediabil de ea, iar ţară l-a adoptat.

Şi, ca după orice adopţie ce se respectă, India l-a botezat Shantaram – om al păcii sau om al păcii lui Dumnezeu. Numele este unul spiritual şi rar îl întâlnim în poveste; personajul principal poartă numele unui paşaport fals, Linsday. Lin pentru simplitatea pronunţiei hinduse, sau Linbaba cu nota de respect cuvenită.

Shantaram – romanul cu cele peste 1100 de pagini în două volume este autobiografic şi nici măcar o silabă din el nu te plictiseşte. Este scris cu măiestrie şi cu răbdare; abunda în detalii şi culori – fie ale naturii, ale mediului sau ale oamenilor, în metafore, epitete, comparaţii minunate, limbaj de la cel trivial la unul spiritual, situaţii de la un real tragism până la cele de un comic debordant. Mărturisesc că paginile de la 130 la 150 m-au făcut să râd cu lacrimi, iar “dulceaţa” acestui roman o dă Prabaker – prietenul indian mereu săritor şi fericit.

Dacă ar fi să vă conving prin citate, ar trebui să redau aici jumătate din roman. Redau doar unul, uşor de reţinut: “Confundă onoarea cu virtutea [Lisa]. Virtutea se referă la ceea ce facem, pe când onoarea se leagă de modul cum o facem. Poţi să duci un război în mod onorabil (…) după cum la fel de bine poţi face pace fără a fi onorabil.”

Shantaram este un roman excelent. Bine scris: echilibrat în acţiuni, profund în descrieri, emoţionant în fapte, divers în personaje şi “colorat” în limbaj. Captivant!

4 Comments

  1. Pingback: Prin blogosfera literară (29 iunie – 5 iulie 2015) | Recenzii filme si carti

  2. LG (Post author)

    “Shantaram” este atat de faina, incat mi-as fi dorit sa aiba 2000 de pagini 🙂
    Si “Sticletele”? e buna cartea?

    Reply
    1. Bookish

      Da, îmi place Sticletele. Îi fac recenzia săptămâna viitoare, poate te inspiră 😉

      Reply
  3. Bookish

    Am auzit şi eu de cartea asta, dar nu ştiam că e aşa groasă 😀 Cred că anul ăsta mă limitez la o singura carte de 1000 pagini (“Sticletele”) şi Shantaram o las pe mai încolo.

    Reply

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.