Să te văd la casa ta!

casa taAş fi curioasă să aflu dacă şi în alte culturi, la alte popoare, există această sintagmă, adânc implementată în mentalitatea noastră. Vine momentul, de-o viaţă aşteptat, când odrasla şi-a terminat anii de şcoală şi începe truda în câmpul muncii – câmp cu o suprafaţă tot mai redusă, aş zice. La acest moment, marcat de o poză în robă şi cu tichie academică pe cap, familia, în frunte cu mama gen “eu te-am făcut, eu îţi (re)comand”, începe campania de fixare a odraslei. Adică de aşezare într-un punct fix, cu două aspecte clare şi esenţiale:

Aspectul material. Se concretizează, de obicei, într-un apartament cumpărat în rate. Nu contează că n-ai bani, nici că te împrumuţi pe următorii 80 de ani, aşa încât şi nepoţii îşi vor da bursa la bancă. Nu contează că abia poţi cumpăra 25 de metri pătraţi, familia e fericită că ai “casa ta”. Pe cine interesează că din baie aterizezi drept în pat, iar dacă îndrăzneşti să-ţi întinzi picioarele, intri în şifonier? Eşti un om “aşezat”….

Aspectul spiritual constă în “aşezarea” printr-o căsătorie. Unii zic că e loterie. Eu cred că e aritmetică de clasa a IV a. Înveţi adunarea – te aduni cu cineva în apartamentul ăla amărât. Urmată de înmulţire. Dacă totul e atât de strâmt, în pat e cel mai comod şi cam pe-acolo se înmulţesc oamenii. Iar dacă fataliştii cobesc şi nu mai ai loc în acei 25 de metri pătraţi, ar putea urma o împărţire. A mobilei, a copiilor, a nervilor şi a datoriilor.

Şi uite-aşa, fixat la casa ta, ajungi înecat până peste moţul capului într-o viaţă de rob, încercând, ca un magician, să jonglezi cu facturile, ratele, pamperşii, jobul incert şi speranţa unei minuni care să te scoată din malaxorul numit “casa ta”. Ca relaxare, cu ceva noroc, ai putea spera la o escapadă-două pe litoral – aventură emoţionantă ca o călătorie intergalactica.

Cam asta înseamnă în mentalitatea (numai?) românească “a fi la casa ta”, a avea un rost. Şi rostul asta e veritabil numai dacă e parafat cu acte. Stai cu chirie, nu ai act de proprietar? Nu e bine! Trăieşti bine-mersi în armonie cu cineva, dacă n-ai acte, nu e bine! Ţi s-a născut copilul şi încă n-ai trecut pe la primărie, nu e bine! Unii spun că nici preotul nu te cunună (spiritual) dacă n-ai actul de însurătoare. Până de curând, nici telefon mobil nu-ţi puteai lua dacă n-aveai casă. De ca şi cum n-ai voie să vorbeşti la telefon dacă eşti homeless.

Discutam toate astea cu o prietenă psihoterapeut. Mi-a explicat că nevoia de siguranţă este pe locul doi în lista nevoilor umane, după cele fiziologice (martor e piramida lui Maslow). Întrebarea este: cum percepe fiecare din noi starea de siguranţă? Aşa cum ne-o impune societatea şi mentalitatea ei? Sau, poate, cineva se simte în siguranţă călătorind, mutându-se din 2 în 3 ani, schimbând relaţiile până ajunge la cea potrivită, ori locuind cu o mătuşă bogată. E ceva greşit în ultima frază? Poate doar lipsa de clişee…

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.