O carte de vacanţă pe care, citind-o, creierul ţi se relaxează. Scrisă iscusit, abordează tema familiei reuşite. In Privilegiaţii povestea celor patru Morey începe cu nunta părinţilor – Cynthia şi Adam – şi continuă cu drumul lor spre maturitate. Un drum lin, lipsit de obstacole sau lipsuri. Amândoi frumoşi, deştepţi, bogaţi. Cu profesii interesante şi posibilităţi nelimitate de a-şi spori averea, pe alocuri în mod ilicit.
Ca într-o veritabilă poveste din Cosmopolitan, apar şi cei doi copii – April şi Jonas. Credeţi că au vreo problema? Nu! Îşi moştenesc părinţii: frumoşi, sănătoşi, deştepţi, cuminţi – cu câteva mici excepţii ca nişte picanterii. Familia ideală în care toţi membrii se iubesc şi se respectă între ei, familia model care se încadrează minunat în societatea consumeristă.
Dacă Jonathan Dee a dorit să scrie despre perfecţiune, cu romanul Privilegiaţii a reuşit. Pentru că nimic nu e defect în această poveste. Nimic nu e urât, nimic nu deranjează, nimic nu scârţâie. Totul e perfect. De fapt, în opinia mea, asta ar fi de reproşat romanului. Faptul că totul e perfect îl face susceptibil de irealitate (sau de falsitate). N-are intrigă – nu se întâmplă nimic remarcabil. Poate de-asta n-are nici mesaj. În realitate nu există viaţă perfectă, nici oameni perfecţi, nici situaţii perfecte. Iar existenţa imperfecţiunilor solicită acţiune, luptă, zbatere. În Privilegiaţii nu avem aşa ceva pentru că toţi sunt privilegiaţi. Dincolo de asta, autorul scrie bine, reuşind să captiveze. Un roman plăcut, relaxant (poate prea relaxant), cu personaje clar conturate, în care totul pare un vis frumos. Numai că dintr-un vis te trezeşti şi-ţi trăieşti realitatea.
Corectă prezentarea de pe ultima copertă a romanului: “Privilegiaţii este odiseea unui cuplu atins de noroc, schimbat de timp şi călăuzit, mai presus de toate, de o dragoste nemărginită. Lirică, provocatoare şi strălucit scrisă, cartea este o meditaţie de actualitate despre familie, avere şi despre vremurile în care trăim”.
Altfel spus, o carte în care totul e roz, prea roz, prea ca-n poveşti. Doar că în toate basmele ştiute de mine există şi o parte umbroasă, un conflict, un ceva care diferenţiază rozul de bleumarin.
Dacă doriţi relaxare, optimism şi mult pozitiv, Privilegiaţii este cartea cea mai potrivită. Pentru mine n-a fost, m-a plictisit…
Am citit-o și eu la începutul lui ianuarie. Relaxantă, cum spui și tu, fără prea mari pretenții, un pic cam liniară, cu personaje fără prea mari profunzimi. Nu prea se explică nominalizarea la Pulitzer din punctul meu de vedere.
Poate ca cei din comisia Pulitzer s-au regăsit printre personaje 🙂