Martin cel avid, de William Golding

untitledNu ştiu cum m-am procopsit cu cartea asta. De fapt, ştiu, dar nu vreau să-mi amintesc. Trag aer în plămâni, număr până la 10 şi încerc să fiu zen.

Din 220 de pagini, până la pagină 45 citesc istoria autorului urmată de discursul lui ţinut la decernarea premiului Nobel. Neinteresant! Apoi prefaţa care repetă istoria autorului. “Fi zen, ce-i mai greu a trecut” – îmi spun cu naivitate. Nici nu ştiu dacă ceea ce am în mâna este un roman sau e doar un litterarum delirium. Dar cu zen-ul în braţe, continui să citesc despre un marinar care naufragiază pe o insulă-stâncă. În câteva plictisitoare pagini omul abia îşi deschide un ochi şi jumătate cu care analizează particulele de siliciu ale nisipului pe care l-a prăvălit oceanul. De plictiseală, adoarme. Şi eu….

Când se trezeşte încearcă să supravieţuiască, scormonind în stanca aia după apă potabilă şi câteva moluşte pentru cină. Apoi e pârjolit de soare şi se roagă să plouă. După ce-l frământă furtuna cu tunete şi fulgere, se roagă să fie soare ca să se usuce. În tot acest timp îl plesneşte agorafobia. Ce ironie! Să suferi de agorafobie pe o stâncă goală, fără nicio imprejmuire care să-ţi potolească nervii zdruncinaţi. Tot cititnd paginile cărţii cu gândul ghiduş de a o abandona, parcă m-am împrietenit cu Martin. Era atât de singur şi mi-a fost milă să-l părăsesc. În ultimele 5 pagini trăiesc o dureroasă dezamăgire. De fapt, tot ceea ce a suferit Martin – habar n-am de ce îi zice “cel avid” – nu este altceva decât o stare de comă. S-a înecat în urma naufragiului, la pagina 46. Şi a fost aruncat lângă stanca-insulă, unde a fost găsit de domnul Campbell, singurul locuitor al insulei. Acest domn anunţă autorităţile care vin şi ridică cadavrul lui Martin.

martin3Deci toată povestea n-a fost decât un delir semi-comatos. Al unui om deja mort, de care scriitorul s-a folosit pentru a-şi expune imaginaţia încâlcită şi frazele alambicate.

Evident, recomandările de pe ultima copertă sunt pompoase şi goale de conţinut. Iar dezamăgirea mea (ca cititor) plină de obidă. Of, şi cât m-am străduit să citesc cartea şi să empatizez cu Martin! Altfel spus, singurul personaj al acestui roman este un mort cu nişte resturi de activitate cerebrală. In opinia mea, un dezastru literar.

William Golding este cunoscut pentru primul sau roman care a şi fost ecranizat, “Împăratul muştelor”. Şi mai este cunoscut ca laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1983. Motivaţia juriului: „…pentru romanele sale care, cu perspicacitatea unei arte narative realiste dar purtând şi amprenta diversităţii şi universalităţii mitului, iluminează condiţia umană din lumea de azi.” Eu n-am fost în juriu, aşa că mă abţin. Dar pot spune cu sinceritate că acest roman nu-şi merită banii. Nici timpul. Nici laudele…

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *