Mama externalizată

copilConversaţia începe standardizat:
– Bună ziua, de ce aţi venit, ce anume v-a adus în cabinet?
– EL! Răspunsul vine scurt, odată cu adolescentul timid  împins  în faţă de degetul conducător al doamnei.
– El? Cum aşa?
– El, că nu mai ştiu ce să fac cu el, că-i  tare  obraznic  şi  nu  mă  mai înţeleg deloc.
EL-ul, depersonalizat, se uită concentrat la modelul propriilor  încălţări, acum văzute prima dată.
– Cum te cheamă pe tine? încerc eu un contact mai personal.
– Ion! răspunde vocea mamei.
– Va numiţi Ion? întreb eu în direcţia ei. E deşteaptă, se prinde de sarcasmul nedisimulat şi se aşează cuminte într-un capăt de canapea.
– Ion, răspunde copilul, ecou târziu al unei voci venite cumva de departe, de dincolo de făptura fragilă.
– Ion, aş vrea să vorbim noi doi întâi, apoi voi  discuta  cu  mama ta. Trebuie să-ţi spun că ceea ce vom  discuta  amândoi  este confidenţial şi toţi trei trebuie  să ştim de la început că discuţiile între terapeut şi client sunt secrete. Numai dacă vei dori să-i spui ceva mamei tale, o vei face dacă şi cand vei dori.
Privirea ridicată brusc către mine îmi strigă mirarea copilului.  Ştiu că nu mă crede, ştiu că va fi nevoie de mii de secunde de  teste repetate, ca să înţeleagă şi să cuprindă ceea ce-i spun acum. Deocamdată, e destul.

În răstimpul pe care l-am petrecut cu el, privirea lui a  căutat  mereu semnale de alarmă, motive să fugă din nou şi din nou, rătăcit într-o lume paralelă unde există şi pentru el fiinţe care  să-l audă. În răstimpul petrecut cu el, inima mi-a  îngheţat  de  nenumărate ori privind ochii trişti care cereau ajutor. A fost  destul, pentru că nu acolo căutam eu rădăcinile amare ale  singurătăţii.
– Acum o pot chema pe mama ta, să stau numai cu  ea  puţin  de vorba?
– Puteţi, dar…
– Dar?…
– Nimic.
O renunţare care îmi descria nenumararele încercări eşuate. Dar…

– Acum stăm de vorba despre ceea ce  vă  necăjeşte  pe  dumneavoastră. Ce s-a întâmplat? – Nu mai fac faţă, nu mă ascultă, a  început  să  mă  mintă şi  să  lipsească  de  acasă.
– Şi ce faceţi când vă minte?
– Ce să fac? Tip la el şi uneori când mă lasă nervii chiar îl  lovesc, însă nu pot altfel. Taică-su e plecat pe mare, să-i facă  o viaţă mai bună, şi el îşi bate joc.
– Ce înseamnă pentru el o viaţă mai bună?
– Păi să aibă o maşină când face 18 ani, că mai are puţin, şi apoi haine, şi să nu-i lipseasca nimic.
– L-aţi întrebat pe el ce înseamnă o viaţă mai bună?
– Mi-a strigat odată că nu vrea nimic din astea  decât să fim şi  noi o familie normala.
– Normală?
– Adică să facem şi noi sărbătorile aşa, toţi trei. Dar nu se poate  asta, eu muncesc mult ca să aibă el de toate, taică-su la fel,  se  chinuie, că nu-i uşor.
– Când spuneţi “ca să aibă de toate”, l-aţi întrebat şi pe Ion care sunt lucrurile pe care şi le doreşte?
– Acum nu mai zice, însă înainte ne zicea că vrea  să stea  mai  mult cu noi, nu cu tanti Fana.
– Tanti Fana?
– Da, femeia care are grijă de el de mic.
– Când v-aţi jucat ultima dată cu el?
– Jucat? Păi are tabletă şi stă pe ea toată ziua. Nu se joaca el cu mine…
– Şi înainte de tabletă?
– Păi înainte de tabletă se juca pe telefon.
– Şi cu dumneavoastră când se juca?
– Cu mine!? Se juca cu tanti Fana…
– Aşa…tanti Fana…..Şi când aţi citit împreună o carte?
– Împreună…păi el citeşte singur, că are laptop.
– Ce citeşte?
– Nu ştiu, chestii de-ale lui.
– De exemplu?
– Nu ştiu, de unde să ştiu eu, că nu l -am întrebat.
– Bun aşa…Acum e mare şi cred că nu mai vrea să-l  îmbrăţişaţi,  însă vă aduceţi aminte cum era mic şi-l  mângâiaţi?
– Păi nu v-am spus că lucrez mult? Eu veneam seara  târziu,  obosită, el era aproape adormit, nu aveam timp să stau să-l giugiulesc, şi apoi nici el nu cred că voia asta, că mă cam evita  seara când veneam. Eram  obosită şi mă  bucurăm că îl lua  tanti Fana şi-l ducea să-l culce.
– Ştiţi care este eroul lui?
– Nu cred că are vreunul.
– Are, a scris în descrierea asta…E profesorul lui de fizică. Spune că îl inspiră şi îi este model, şi ar dori  să studieze  şi el  mai mult acest domeniu.

Pe măsură ce pun întrebări, răspunsurile acum rostite tare  vin să spargă în  două conştiinţa adormită a mamei absente. Pe măsură ce minutele curg, trag după sine fire nevăzute de tristeţe ascunsă.
– Acum ne putem gândi puţin împreună la rolul de mama? Ce credeţi dumneavoastră despre acest rol?
– Este foarte greu.
– Este la fel de greu ca funcţia dumneavoastră?
– Chiar mai greu.
– Şi când vreţi să vă eliberaţi, la serviciu, de sarcinile  dumneavoastră, ce faceţi?
– Îi pun pe ceilalţi să le facă.
– Le delegaţi.  Şi dacă nu aveţi oameni angajaţi să le facă, ce decizie luaţi?
– Le externalizăm.
– Am putea să ne întoarcem la rolul de mamă? Ce face de regulă o mamă?
– Are grijă de copil, îl spală, îi da să mănânce…
– Se joacă, îi citeşte poveşti, îl mângâie când e supărat,  îl încurajează când îi piere încrederea, îl învaţă, se bucură …

O ajut să vadă complet, dincolo de partea administrativă, rolul complex  şi  atât  de  provocator  al  mamei.
– Se joacă, îl învaţă, se bucură….
Litania cuvintelor repetate aduce după sine lacrimile unei  înţelegeri târzii şi dureroase. “Unde am fost când  toate astea  trebuiau dăruite? Cui am externalizat serviciile fabricării unui  omuleţ fericit? Cui i-a spus copilul meu primul secret? Unde să caut acum timpul trecut şi pierdut iremediabil?
Între telefoane, laptopuri, birouri şi funcţii,  uităm să păstrăm  la noi esenţa rolurilor noastre în viaţă. Externalizăm fericirea propriului copil şi apoi ne miră împrietenirea lui excesivă cu device-uri unde ne caută pe noi, părinţii absenţi din inima lor  înfometată de afecţiune. Uneori găsesc – fericită întâmplare – modele de bună-viaţă într-un profesor înzestrat care îi va  trage pe calea învăţării; alteori îşi caută  înfriguraţi afecţiunea  în chipuri straine puse pe panoplia reţelelor de socializare.
Mă uit la mama din faţa mea. O întreb încet, într-o  ultimă  etapă de consolidare a înţelegerii:
– Ce se întâmplă cu un manager  care  deleagă  sau  externalizează toate atribuţiile sale
–  Îşi pierde autoritatea şi respectul…

Îi privesc cum pleacă uşor, şi ştiu că abia acum timpul  se  va  întoarce din nou, pentru a repara răni adânci din inima unui copil. Îi privesc cum pleacă şi zăresc tresaritul uşor al copilului  când palma moale a mamei îi mângâie încet creştetul capului. Un tresărit, ca o uşoară şi necunoscută iubire…

Daniela Tudor – psiholog, psihoterapeut

 

2 Comments

  1. ion stanescu

    Am trecut si eu prin asa ceva; am stat cu socrii si am avut ceva discutii mai aprinse cu ei, ceea ce m-a facut sa plec pe santiere. Sotia i-a crescut pe copii, inclusiv socrii; relatiile mele cu baiatul sant mai reci, dar sant….

    Reply
    1. LG (Post author)

      Pe masura ce baiatul creste, posibil ca relatiile sa se mai “incalzeasca”. Dar depinde mult si de tine…Succes!

      Reply

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.