Femeie invizibilă

femeie invizibila1 Mi-am cumpărat o rochie. Încă una. Nu din lipsă, nu din nevoie. Ci din convingerea că rochia asta va fi ACEEA. Cea specială, magică, unică, ce mă va ajuta să devin vizibilă. Înconjurată de ţesătura diafană şi foşnitoare, mă voi putea defini pe mine din nou, ca atunci, cândva demult, ca femeie…vizibilă. Nu ştiu cum, nu ştiu când, vocea mea nu s-a mai auzit, gesturile mele nu s-au mai văzut şi fiinţa mea nu a mai putut fi definită. Trecător invizibil pe lângă ceilalţi. Nici măcar prin ceilalţi…ci aşa, nălucire distantă şi distanţată, la doar o aruncătură de braţ de semenii mei care nu mă aud….Rochia fluidă mă leagă din nou de speranţă.

Am mai încercat şi cu alte haine, însă fără rost. Pe una scria “captain girl” şi da, pentru câteva ore, ceilalţi chiar m-au văzut aşa….robustă şi viguroasă. Sau a fost doar rochia? Pentru că a două zi totul s-a întors la locul îngust şi dureros. Invizibilă….Am mai strigat odată, cu o rochie “sexy woman” – moment de fatidică întâlnire cu EL, fascinat de roşul aprins al buzelor (da, surprinzător,le-a văzut). A văzut doar aprinderea roşie a păcatului, nu şi fiinţa mea întreagă. Eu…invizibilă.

Eforturi amare şi repetate de a mă determina, de a mă defini: poşete scumpe care să ţipe pentru mine, pantofi cu toc care să mă facă mai înaltă în ochii celorlalţi, blănuri care să mă învăluie în aura lor lucioasă…Invizibilă. Vocea mea caută ecoul, privirea mea caută orizontul, braţelele mele ating cerul. Atât de departe sunt toate! Caut măsura identităţii mele, eu cea vizibilă în goliciunea mea, fără de haine care să vorbească pentru mine, fără de poşete exclusiviste care să mă ocrotesaca, fără braţul unui bărbat care să mă definească. Caut suma însuşirilor mele, bune şi rele în egală măsură, vizibile toate şi invizibile în mine, vorbe spuse şi vorbe gândite, măsură a ceea ce sunt cu toate laolaltă. Am învăţat lecţia ascunderii mele cu cele rele şi poate de aceea mă port prin viaţă aşa paiaţă golită de sens. Pentru că iubirea vizibilă are o rana invizibilă, pentru că înţelegerea văzută are o durere tăcută, pentru că mâna întinsă are o inima ascunsă…Tot ce e văzut are o rădăcină înăuntru. Ca să fie vizibilă, trebuie să-şi atingă esenţa invizibilă.

Nu fugiţi, nu va ascundeţi, nu tăgăduiţi laturi ale voastre refuzate de alţii. Veţi rămâne fără voi, doar cu haine, papuci şi nevoi. Nu alergaţi după măsura superficială a binelui total. Îmbrăţişaţi întreaga voastră făptură, refuzată de voi prin păcate recunoscute şi apoi ascunse. Îmbrăţişaţi răul ce zace ascuns în adânc, parte umană din ceea ce suntem noi cu adevărat.
Refuzul de a ne privi deschis în ochi şi în suflet ne va duce din nou în tărâmul negru al femeii invizibile, voce neauzită şi mână neatinsă. Nu-l vizitaţi!….

Daniela Tudor – psiholog, psihoterapeut

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.