Deşertul tătarilor, de Dino Buzzati

Deşertul tătarilorSau cum să-ţi iroseşti viaţa cu încăpăţânare… Dino Buzzati se numără printre clasicii literaturii moderne şi când am aflat asta din prefaţă, brusc m-am simţit datoare să-mi placă romanul lui. Dar nu prea m-a încântat! Deşertul tătarilor se citeşte uşor, iar la final rămâi cu două mesaje clare: primul – cum să-ţi iroseşti viaţa de-aiurea, cu bună ştiinţă. Şi al doilea – foarte mult frig în cartea asta. Atât de mult, că îngheţam sub plapumă, citind-o.

Tânărul Giovanni Drogo, proaspăt absolvent de şcoală militară, este repartizat la Fortăreaţa Bastiani – punct de frontieră cu un deşert. Pentru că e deşert, e pustiu, aşa încât toată unitatea militară o lălăie degeaba, zi de zi. Activitatea de bază este schimbarea gărzilor, cu mult tam-tam. Iar momentele emoţionante sunt cele în care toţi militarii aşteaptă venirea duşmanilor din deşert. Momente care se tot întind în timp: luni, ani, zeci de ani. Timp în care, ditamai oamenii, stau cu luneta la ochi în speranţa că văd vreo mişcare în deşert. Unde nici musca nu zboară…

Toţi bărbaţii ăia, bine pregătiţi şi antrenaţi, vor un singur lucru: un război care să-i acopere de glorie. Nu le pasă că duc o viaţă izolată, că n-au familie şi prieteni, că n-au idealuri şi realizări. Ei vor un război în care să se dea mari eroi – cu riscul de a muri inutil. Mă rog, mentalitate masculină! (scuzaţi!)

Giovanni Drogo la început este oripilat şi vrea să plece, apoi se lasă convins să rămână măcar 4 luni. După 4 luni decide singur că mai poate sta acolo şi mai trec încă 4 ani. Apoi ar vrea un transfer, dar nu i se aprobă şi rămâne la Fortăreaţă până la sfârşitul vieţii. Timp în care, molipsit fiind, ia ghiciţi ce face? Se uită prin lunetă după duşmanii care se încăpăţânează să vină. Face asta peste 30 de ani, când se îmbolnăveşte şi moare. Fix atunci apar duşmanii, dar el e neputincios. Încă mă întreb dacă a murit de boală sau de supărare că nu poate lupta…

Şi uite-aşa, împreună cu personajele cărţii, m-am uitat prin lunetă, în deşert, vreo 200 de pagini, pe o vreme haină: vânt, ploi, zăpadă, furtuni, vara răcoare, iarna geroasă…de mi se acrise. Şi de frig, şi de militari cu obsesii.

Desigur, romanul Deşertul tătarilor poate fi văzut şi ca o satiră la adresa mediului cazon – format dintr-un şir inepuizabil de rutine.  Sau ca o satiră la comoditatea de a aştepta să-ţi facă alţii viaţa, pentru ca apoi să te plângi de irosirea ei.

Cu toate că personajele îşi doresc glorie şi eroism, eu n-am văzut la ele decât laşitate. Şi un pic de alienare. Mai cinstit ar fi trăit într-o mănăstire.

http://www.pediverse.ro/despre-mine/

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *