Dans social

manele Afară plouă mărunt şi este frig. Ideea de a mă îmbraca cu rochia potrivită petrecerii, subţire şi fără mâneci, mă face déjà să mă zbârlesc. Anticipez senzaţia neplăcută de frig strecurat pe sub stofa pretectoare a paltonului, insinuat mişeleşte pe pielea însetată de căldură. Dar deh..trebuie. Pantofii cu toc definitivează ţinuta şi suntem gata de plecare.

Pe parbriz, picăturile năvălesc parşiv, accentuând dorinţa mea de a rămâne în confortul plăcut al interiorului casei mele. Însă rulăm mai departe, împinşi de conformismul social care ne trimite, forţă imposibil de învins, către întâlnirea-petrecere dată cu ocazia naşterii unui nou omuleţ. Căutăm bezmetici restaurantul, indicaţiile date şi primite în miez de noapte parcă sunt şi ele încărcate de lene. Nu găsim. Tocmai când mă apucase bucuria găsirii celei mai bune scuze (phiu,nu-mi venise în cap chestia asta acasă!), nimerim, cam din întâmplare, clădirea de pe care curge o perdea de beculeţe multicolore.

La intrare, ne pupăm, ne salutăm, nu contrează că nu ne cunoaştem decât cu 2-3. Îmi exersez arta citirii mişcării buzelor (vorba vine, asta e aşa la caterincă, acum îmi pare rău că nu am făcut cursul ăla de limbaj mimico-gestual la care mă tot invită prietenă mea), muzica infernală face imposibilă utilizarea limbajului verbal. Nu contează, nu zicem noi că asta are importanţă numai 7%? Păi bun, să folosim atunci celelalte 93 procente rămase.
Indicaţiile gestuale ale gazdei ne duc spre locurile unde suntem asezaţi in următoarele cateva ore. Sunt bune, au vedere la invitaţi şi spatele la ring. Boxele puse chiar lângă noi sunt maximă dovadă de consideraţie, cred că aceste locuri sunt unanim acceptate ca fiind cele mai bune (aşa, dragă, să fiţi chiar lângă muzică) însă efectul imediat este că toate organele interne încep să vibreze.

Evaluarea mesenilor se termină repede. Aş risca o interacţiune socială cu ei, însă privirea lor absenta îmi vorbeşte mai mult decât ar putea-o face cuvintele. O pereche de tineri sunt ocupaţi să se pupe de zor, tipa de lângă mine verifică facebook-ul, vreo 3 privesc concentraţi guristul şi alţi 2 privesc în gol. Cam atât. Lasă, că vine pauza şi ne putem conversa puţin. Din lipsa de ocupaţie, îmi răsucesc elegat scaunul şi mă alătur şi eu ehipei de privitori. Îmi place să urmăresc spectacolul pe care dansatorii îl oferă, aşa încât şi acum mă las furată de anticiparea unei plăceri ştiute din amintirea altor petreceri.

Însă spectacolul e dezolant! Ritmul rapid al unei sârbe a ridicat de la mese cam 7 invitaţi. Şi dansul are tot atâtea ritmuri şi feluri de paşi. Mă fascinează capacitatea dansatorilor de a persista în menţinerea pe poziţie, nimeni nu cedează! Traşi unii de alţii în direcţii diferite, împinşi unii în sus şi alţii în jos de ritmurile nesincrone, zbuciumaţi, rămâne fiecare în lumea lui, izolat de spiritul plăcut al unei mici comunităţi armonioase. O clipă doar empatizez cu ei, punând mişcările dezlânate pe seama celor doua proiectoare amplasate strategic pe ring şi care orbesc participanţii. Se pare că şi şeful orchestrei sesizează insesisabilul, i se face milă de ei şi finaly, opreşte chinuiala. Apoi, cu o voca entuziastă , dată mai mult de volumul difuzoarelor decât de starea lui interioară, zbiară pentru mulţime: “şi acum, nişte frumoase manele pentru micuţa …ta…ta…ta…..” . Dă lovitura, arcurile scaunelor se activează la această strigare de luptă şi mai mulţi invitaţi ţâşnesc către ring (la naiba, arcurile astea nu sar decât selectiv).

Apariţia naşei stârneşte furori, nu ştiu dacă de la furoul pe post de rochie sau de la mişcările lascive. Atmosfera încinsă brusc o face pe fata de lângă mine să abandoneze aifonul argintiu şi să se ridice de pe scaun. Mişcarea mă face să exclam, ca în celebra zicere biblică : “minune, merge!“ Sandalele roşii, agăţate zdravan de gleznele subţiri, atârnă greu cu cei 25 cm de talpă-platformă. Mersul greoi, cam crăcănat, e compensat de frumuseţea fetei, o blondă candidă cu faţă de porţelan. Păcat doar că picioarele rămân blocate în podea, prea delicate pentru a putea ridica tona de sanda pseudosexy. Nu-i bai, se poate dansa şi pe loc, iar umerii compensează uşor mişcarea lipsa din partea inferioară. Mişto tare!
Tocmai când maneau era mai în toi, se crează agitaţie pe ring: o morgă importantă, purtată de costumul inconfundabil al şefului de sala, aduce şi montează un decor misterios. Muzica se opreşte brusc, mesenii au gurile căscate: ce-i, ce se întâmplă? Se întâmplă că vin ursitoarele. Frumos spectacolul oferit de cele 3 fete şi poate l-aş fi urmărit mai atent daca privirea nu-mi era atrasă irezistibil de instalaţia de brad cusută sub poalele rochiilor făcute din voaluri drapate. Instalaţie de brad? Da-o naibii, puteau găsi şi ele ceva mai hight-tech. Sau mai bine lipsă, că aşa a căzut ca naiba kitch-ul peste ele. Pozele pentru eternitate durează şi astea puţin, se pare ca sunt parte din şoul indispensabil oricărui botez care se respectă. Mă apucă invidia că pe vremea la care am născut-o pe fii-mea nu se inventaseră ursitoarele…cine ne mai dă acum cu praf magic făcut din hârtie lucioasă?

Pleacă zânele, rămâne guristul, urgent orientat către marketing: “şi acum, pentru domnu’ Nelu, o dedicaţie frumoasă de la domnu’ Gogu…să …să….să….” . Maneaua curge frumos, aşa cum fusese anunţată, arcurile iar pocnesc în sus, distractie maximă. Mişto! Admir perechea formată ad–hoc dintr-un purtător de ghiul pe degetul mic şi purtătorul mândru al unui lanţ lăsat la vedere de cămaşa deschisă strategic până la al nuştiucatelea nasture. Gesturile vorbesc despre bani (ştiţi faza aia cu fără număr), despre femei, despre câte şi mai câte. Moment de maximă înălţare! Mi-a plăcut! Guristul-antreprenor merge mai departe cu dedicaţiile plătite “ şi acum, de la domnu’ Nae pentru bunicuţu’ o dedicatie frumoasă, să…să….să…… şi pentru taticuţu’ 1000 euro”. Mă cuprinde panica şi mă uit la soţul meu – banii noştri sunt româneşti, cum dracu facem să-i schimbăm în euro? Or avea casă de schimb deschisă non-stop? Umerii ridicaţi ai soţului meu îmi vorbesc ascuns “lasă, îi dăm aşa, dacă e să ne facem de ruşine, sunt rudele mele “. Bun şi-aşa.

Afară ploaia nu a stat, curge în continuare. Nu contează, nici nu mai înregistrăm asta, aşa surzi cum suntem şi cu privirea scăzută din cauza proiectoarelor. Dă-o naibii de ploaie, a fost mişto tare la petrecere!

Daniela Tudor – psiholog, psihoterapeut

1 Comment

  1. Bookish Style

    Pe mine mă ia groaza de nunţile cu taraf, care nu cânta neapărat manele, dar lălăiesc aceeaşi melodie populară de 10 ori. Apoi în pauze, bagă nişte şlagăre de prin anii 90. Ceea ce mă intrigă e că tinerii nu ascultă muzica asta în mod normal, dar la nunţi zic că aşa dă bine, deşi, la rândul lor, nici ei nu dansează pe populare la alte nunţi.

    Reply

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.