Dans sincron sau…

dans sincronsingurătate în doi?
Suntem eminamente fiinţe sociale, născute singure însă definite prin prisma contactelor sociale pe care le realizăm. Şi toată valoarea noastră este dată de calitatea cu care reuşim să creăm şi să menţinem relaţii.
Încă de la primii paşi, facem tot ce ne stă în putinţă (sau în energia vocală) să atragem atenţia celor din jur şi numai aşa învăţăm că suntem parte componentă dintr-un joc complex.

Mai târziu, la grădiniţă, ne aliniem dorinţele, fizicul, vorbirea şi gândirea după grupul în care ne educăm pe noi înşine în raport cu ceilalţi. Comparaţii inevitabile apar la tot pasul („tatăl meu e mai puternic decât al tău şi are bani mai mulţi”) aşa încât privirea celor din jur ne construieşte modul în care noi alegem să mergem prin viaţă.
Şi această alegere ne defineşte modul în care ne creăm conjuncturile relaţionale. Victime sau salvatori, încă din copilărie ştim cum ne este mai bine şi care rol ne poartă către obţinerea de avantaje afective. Învăţăm repede că plînsul şi autodevalorizarea ne face rost de persoane gata oricând să ne ajute, să ne consoleze, să ne aline….Ştiu ce bine este în acest rol, l-am jucat de multe ori şi eu, în decursul maturizării mele. Şi acum, privind retrospectiv, ştiu că asta este poziţia care mi-a adus cele mai mari satisfacţii emoţionale. De aceea este greu să ne dezbrăcăm de haina asta, şi cu cât o purtăm mai mult, cu atât ea tinde să se integreze mai mult în pielea noastră psihologică.
Logica se chinuie să înţeleagă atunci de ce ai vrea să renunţi la o aşa poziţie privilegiată? Doar pentru că, atâta timp cât noi suntem victime, cineva este abuzator. Şi în relaţii, nimeni nu vrea să poarte povara propriei judecaţi care aduce vină şi resentimente. Aşa că da, putem avea satisfacţii persoanle, însă timpul ne va aduce sau fundamenta starea de singurătate (chiar şi alături fizic de cineva) inevitabilă.

Pînă când, într-o zi, descoperim că mai este un joc, pe care poate nu l-am ştiut a fi posibil, o armonie sincronă între două persoane care se păstrează ca fiinţe individuale dar care îşi acordează trupul, timpul, opţiunile şi afecţiunea ….un dans sincron, ca al păsărilor când se curtează şi care poate rămâne în noi de neşters. Amintirea libertăţii într-o legătură matură, discretă şi hrănitoare nu mai poate părăsi câmpul mental.
Priviţi persoanele din jur, respiraţi ritmul în care se mişcă, şi încercaţi să dansaţi în acel ritm. Poate părea o renunţare la propria persoană, însă experimentaţi! Veţi realiza că numai aşa va puteţi DESCOPERI!

Daniela Tudor – psiholog

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.