Cronica unui spectacol dansant (happy end)

happyA fost odată în Dance Town – oraşul dansant a urcat pe scena teatrului Oleg Danovski, cu peste 140 de fiinţe umane! Există sate în România cu mai puţini locuitori…Scena şi culisele vibrau de atâtea emoţii pe centimetru de podea.

Şi a fost spectacolul pentru care ne-am pregătit pe brânci (uneori şi la propriu!).
Dar înainte de spectacol au mai fost nişte repetiţii, la teatru. Nu ştiu cum se face, dar fiecare repetiţie se numea “finală” şi mereu era urmată de încă una, şi încă una.
Am avut atâtea reluări, încât la un moment dat nici nu mai ştiam dacă spectacolul a fost sau urmează (?!). La ora 14, când ne-am adunat la teatru, tremuram de emoţii. La ora 19, când a început piesa, eram relaxată…aveam grija luminilor şi a sunetului – care nu-i treaba mea deloc!

Habar n-am cum s-a văzut spectacolul din sală, dar în culise totul a mers strună. Neaşteptat de bine şi de organizat la cât de mulţi ne-am adunat acolo.
Am văzut doar scena şi imensa pasiune cu care a dansat fiecare.
Am văzut o mare solidaritate între toţi dansatorii, chiar dacă nu se cunoşteau prea bine toţi între ei. Cei care ieri se certau că n-au loc unii de alţii, azi se încurajau reciproc. Am auzit diverse: “să-mi bag picioarele, ce beznă e aici, în spate, nu văd nimic!” / “epiglota mea nu e etanşă, are scăpări” / “rochia asta e prea transparentă, mă vede tata!” / “nu-mi găsesc pantofii” / “crăp de foame” / “am uitat ce trebuie să fac cu mâinile”

Faze mai ciudate sau hazlii? N-aveam cum să le văd pe toate, dar câteva am prins. Când îmi tremurau picioarele de nu mă puteam încălţa cu pantofii de dans, Mihaela m-a luat la o mică şedinţa de…”ceva” – reiki, sau yoga, sau ce-o fi fost; cu respiraţii profunde şi ridicat mâini şi imaginat chestii minunate. Tratamentul ei a funcţionat perfect, o recomand!

Într-un moment dramatic, când “Alexandru cel Viteaz” îşi înjunghie sora, cele 7 lovituri de pumnal trebuiau date pe anumite 7 accente muzicale. Ne uitam toţi la scena asta, iar după cele 7 lovituri “Prinţesa Ela” se tot mişca. Iar Alex, obosit si contrariat, scrigă spre noi: “Dar nu vrea să moară!!!”

Ştef – unul dintre “gardienii răi” ce trebuia ucis în piesă – după vreo 5 repetiţii, exasperat, a declarat că îl doare gâtul de-atâta sugrumat şi că el stă mai mult pe jos decât dansează.

Mihaela – “Prinţesa Ela” – care la final urma să coboare din înaltul teatrului, a fost uitată acolo, sus. Muzica încărcată de dramatism bubuia, “actorii” o invocau cu foc, scena era doldora de tragedie şi totul era cum trebuie. Vlad, mulţumit, a zis “e perfect!
Degeaba ţipă Mihaela din toţi rărunchii s-o coboare cineva din tavan. Maşinistul, furat de peisaj, a uitat să coboare prinţesa – personaj principal, dealtfel…

Impresiile colegilor de scenă: după executarea coregrafiei, fiecare, fără excepţie, avea convingerea că a greşit. Noroc cu filmările care arătau că execuţia fiecăruia a fost foarte bună. Eu am bulit acrobaţia. Însă mi-ar fi trebuit o injecţie cu vodka pentru a-mi reuşi perfect…Sper că nu s-a văzut  🙂

Impresiile unor spectatori necunoscuţi, pe care i-am auzit întâmplător, comentand la ieşire:
excelent!” / “un spectacol foarte bun, mult mai bun ca cel precedent” / “la sfârşit mi-au dat lacrimile” / “câtă energie! tinerii ăştia dau impresia că viaţa lor e un dans continuu “ / “impresionant, nu credeam că nişte amatori pot face un aşa spectacol!”

Ei, da, suntem amatori. Dar tot ce s-a întâmplat a fost conceput, coordonat şi finalizat de nişte profesionişti. Fără specializări şi fără facultăţi de profil, Vlad, Mihaela şi echipa lor au o formulă magică pentru reuşită: “muncă şi pasiune”. Altfel spus, sunt nişte amatori ce fac totul cu mult profesionalism. Si talent.
Felicitări Encanto Dance Academy! Le meritaţi!

(va urma. la anu’!)

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.