Călător în tărâmul morţilor

Ora de psihanaliză

taramul – De ce aţi ajuns la mine?
Vârsta înaintată a femeii, bine trecute de 80 ani, mă invită tăcută să folosesc pronumele de politeţe. E prima întâlnire, de acomodare şi-mi trebuie ceva timp să tatonez zona în care mă lasă să întru. Deocamdată, la distanţă.
– Am venit pentru că mă vizitează morţii. Sau nu ştiu, poate eu îi vizitez.
– Şi cum sunt aceste vizite?
– Rele, rele de tot.

Răspunsurile sunt scurte, vocea înceată, informaţiile sărace. Am grijă să nu adâncesc teama din ochii acum spălăciţi, cândva albaştri azur.
– Rele?
Încercare repetată de căutare a motivului care i-a adus paşii până aici, în cabinet.
– Da…rele tare…
– Şi cine vine în vizită cel mai des?
– Bărbată-miu.
– Din iubire cred.
– Nu, din ură.
Siguranţa care i-a marcat acum vocea mă înfioară. Parcă dintr-odată şi-a adunat toată puterea, ca din voce să o poată rastunra în efluvii auditive :
– Vine să mă pedepsească.

Aştept, aştept să văd unde o poartă cărarea gândurilor tăcute. Aştept, însă nu prea mult :
– L-am blestemat şi apoi a murit exact aşa cum am spus. Şi s-a mai întâmplat odată, cu o vecină, la fel, am blestemat-o aşa rău şi aşa a murit, cum am spus eu în bluestem. Şi acum mi-e groază că iar o să zic ceva rău şi iar o să moară cineva. Vreau să scap de asta.

De-a lungul timpului, am învăţat să ascult multiple aşteptări…asta însă m-a trimis rapid într-o zona de nesiguranţă , nisipuri mişcătoare fără putere de control.
– Şi ce să fac eu?
– Să mă ajutaţi să mă împac cu ei, că i-am blestemat.
– Care ei?
– Ăştia morţii, ăştia care vin să mă bântuie.
După cât de palidă este femeia, după cum stă imobilă şi inexpresivă, ai putea crede că şi ea tocmai a traversat tărâmul de dincolo de moarte. Continuă agitat:
-Nu pot muri, că nu m-au iertat.

Regrete târzii, prea adânc duse în suflet şi prea mult. Emoţii sfâşietoare, care nu pot pleca spre liniştea veşnică. Revolta însă se iscă ca un foc pârjolind iertarea:
– Dar au meritat-o, că mi-au făcut rău tare. Mai ales bărbată-miu m-a bătut toată viaţa, m-a chinuit. A fost un beţiv şi tare am fost chinuită cu el. L-am urât şi eu până când a murit. Nu mi-a părut bine , dar m-am speriat când a murit cum l-am blestemat eu.
– Şi acum?
– Acum parcă vreau să mă ierte.
– Puteţi să-l iertaţi?
– Niciodată eu!

Nu mai are lacrimi, nu mai are suferinţă, totul e strâns sub o gheaţă compactă. Toate lacrimile şi le-a plâns în cei peste 60 ani de căsnicie “chinuită “ cum zice ea. Întreaga emoţie s-a scurs în toate acele mii de secunde de frică.
– De ce vă bătea?
– De rău ce era.
– Şi aţi stat cu el, aşa rău cum era…
– Da.
Şi atât. Un “da “ fără căutări adânci, fără motive, fără întrebări. Aşa era. Aşa trebuia. Aşa ştia că se stă, înţepenită în relaţii nefericite şi chinuite. Fără ieşire, fără să ştie că poate merită o viaţă umană, de femeie respectată şi iubită. Un “da “ trist şi fără întoarcere.
– Vreţi să facem un exerciţiu să puteţi vorbi cu el, ca să va ierte şi să-l iertaţi ?
Privirea mirată şi tristă îşi da acceptul, corpul lăsat moale în voia mea mă lasă să o conduc înapoi într-un timp fără revenire, într-o etapă de mult apusă.

Moment de liniştită şi completă împăcare, dincolo de bariera care desparte viii şi morţii. Durează mult, o las în ritmul ei care curge lent, îi dau răgaz să înţeleagă. O întreb încet:
– Cum v-aţi simţit?
– Atunci când m-aţi pus în locul lui, am simţit aşa o ameţeală şi o pâclă pe creier. Nici nu vedeam bine, nici nu gândeam bine. Numai furie aveam şi-mi venea să lovesc tot în cale. Mă ţinea aşa, ca o menghină în cap.
Apoi lasă şuvoiul de lacrimi să-i curgă raul purificator peste faţa brăzdată:
– Săracul, dacă aşa avea el capul, era tare necăjit. Şi eu nu l-am înţeles că era tare suferind, săracul.

Şi iar jeleşte momentele de pierdută legătură cu un om rătăcit, ca şi ea, în altă durere. Jeleşte o viaţă pierdută din neatenţie, din ura prea uşor crescută în suflet sau poate doar din prea multă neştiinţă. O iubire de mult îngropată, unul în băutură, iar celălalt în indiferenţă.
Jeleşte mult, uneori tăcut, alteori cu vorbe, atâta timp aşezate undeva în suflet şi apoi oprite. Iertare venită cu greu, chiar şi aşa, dincolo de tărâmul morţilor.
Va mai jeli încă mult, poate până când va pleca şi ea în călătoria fără întoarcere. Însă acum plânge doar aşa, ca un alint, ca un duş care doar îi curaţă fin inima.
Pentru că dincolo de jale, a găsit împăcarea atât de mult căutată. Poate că ar fi vrut ea să vină mai devreme, poate ar fi dorit să ştie asta şi cand omul ei încă vieţuia printre noi.
Însă chiar şi aşa, este mulţumită că l-a putut regăsi uman, cu suflet şi iubire, acolo, în tărâmul morţilor…

Daniela Tudor – psiholog, psihoterapeut

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.