Amalia, de Liza Karan

AmaliaDragoste de la prima pagină până la cea de-a 230-a pagină! Iar Amalia este fata care trăieşte intens fiecare clipă a iubirii ei, din adolescenţă până la maturitate. Până aici, poate nimic special.  Ceea ce face din romanul Amalia o lectură interesantă şi captivantă este intensitatea trăirilor, a emoţiilor şi complexitatea celor două personaje: Amalia şi Zain.

Diferenţa de vârstă dintre protagoniştii unei iubiri a stârnit dintotdeauna comentarii, suspiciuni şi întrebări incomode. Numai că, în acest roman, diferenţa de vârstă dintre Amalia şi Zain este cea mai insignifiantă problema a personajelor.  Tumultuoasa lor poveste de dragoste este tulburată de alţi factori:  orgolii, gelozie, înţelegerea eronată a situaţiilor, depărtarea. La care se adaugă culturile diferite ale celor doi eroi – ea româncă, el irakian. Şi, bomboana de pe tort: când el e însurat cu altă femeie, şi cele mai simple situaţii devin complicate.

Naraţiunea cărţii este captivantă. Un roman uşor de citit, dar deloc “uşurel”. Un scris curat, direct, elegant, peste care adie o briza uşoară de intimitate. Citind Amalia, am trăit alături de personaje trecând prim emoţiile lor şi uitând de cotidian. Totuşi, în cotidianul nostru mioritic întâlnim frecvent astfel de cupluri, le judecăm din exterior fără să ştim nimic din zbuciumul lor interior. Liza Karan ne oferă o radiografie a unei astfel de iubiri “imposibile”.

Liza Karan a avut mult curaj trimiţându-mi spre citire romanul ei Amalia. Mie – o necunoscută, cu un oarecare blog despre cărţi. Mie, cea care nu prea “aleargă” după scriitori autohtoni şi nici după romane de dragoste.  Poate pentru că demult am citit atât de multe, încât mi-am făcut plinul…

Îi mulţumesc Lizei Karan că a avut acest curaj. Altfel, poate n-aş fi citit niciodată Amalia şi-ar fi fost păcat. Pentru că romanul este bun, este palpitant şi are un final neaşteptat.  Un roman cu multe pasaje inteligente,  calde şi cu puternice accente spirituale. Redau aici un fragment:

Nu mă mai simţeam iubită şi asta era cumplit. […] A iubi de unul singur nu este de ajuns. E un sentiment incomplet. Iubirea înseamnă să iubeşti şi să fii iubit. Asta îţi dă cu adevărat aripi. Şi când ajungi să nu te mai simţi iubit, înseamnă că iubirea ţi-a fost furată. Şi nimic nu poate fi mai trist pe lume…

Amalia, de Liza Karan – de citit!