5 motive pentru care românii sunt nefericiți

romanii sunt nefericitiUn studiu Gallup recent ne anunță că ne simțim mizerabil. Per total. Numai 41% dintre români declară că sunt fericiți. Pare un procent sănătos, dar asta numai pentru că te uiți la el cu ochii unui om cronic nefericit și te uimește cam orice procent mai sus de zero. Cum adică fericiți, dom’le?

Factorul esențial al înmuierii stării de spirit pare unul clasic: lipsa banilor. Suntem săraci și asta ne ocupă tot timpul. Se poate să suferim mai rău ca alții sub povara zilei de mâine, dar sunt studii care arată că, după un anumit prag de subzistență, banii nu adaugă semnifcativ la fericire. Cu toate că nu are rost să ne mințim că săracia e doar un fel de abundență fără bani, suntem în mod detașat mai depresivi decât locuitorii unor țări mai sărace și cu scrotul prins mai strâns în menghina istoriei. Ca în fiecare an, printre cele mai fericite state sunt tot felul de republici și insulițe bananiere în curs de dezvoltare. Anul acesta se pare că Fiji ia tortul, unde 98% din locuitori sunt fericiți de zburdă.

Dacă nu banii aduc fericirea, după cum ne amintesc și mii de texte și cântece, de ce suferim? Aici am cinci teorii despre motivele pentru care românii sunt așa de ciufuți ca națiune

1. Avem termen de comparație la doi pași

Europa e un continent unde discrepanțele dor tare, pentru că de la graniță până la Viena faci cinci ore cu mașina și o călătorie de vreo 50 de ani în timp. Cetățenilor din Surinam le e mai simplu să trăiască zen în relativa lor neîmplinire, pentru că aproximativ toți vecinii lor într-o rază de zece mii de kilometrii o duc la fel. Pe noi geografia ne pune nas în nas cu decadentul imperiu vest European, iar contrastul e țipător. Iar știința e de acord. Pe scurt: comparația e mama nefericirii.

De peste două decenii așteptăm cu sufletul la gură să se schimbe lumea în jurul nostru. Așteptăm să ne ia pe sus promisiunile glorioase ale capitalismului și să ne învăluie în luxul și grandoarea după care salivam prin ’88. Problema e că saltul de la un stat care te hrănește relativ constant, dar prost, la capitalism, care e un fel de Hunger Games ecomonic, e de ordinul anilor lumină. Să ajungi competitiv și performant în douăzeci de ani, când concurența are un avans de două sute de ani, e cu dichis. Să lași în urmă hatârurile unui regim bazat pe furtișag, inerție și turnat e și mai greu.

2. Doina de jale ar merge ca imn

Nu suntem chiar cei mai asupriți oameni de pe fața pământului, dar dacă asculți puțin la colț de stradă ți-ai închipui că trăim cel puțin foametea irlandeză. Ne place să ne plângem de parcă cineva ține scorul. La orice șezătoare lângă bloc, concursul zilnic e cine are cea mai deprimantă sau șocantă poveste. De la 60 de ani în sus, o bună parte din cetățeni se transformă într-o masă omogenă de figuranți din The Walking Dead, care tot rumegă mantra lor halucinantă: pe vremuri era mai bine. Nu, pe vremuri erați tineri, aveați energie, erecții și glume relevante cultural. În rest era mai rău, mult mai rău.

Diversitatea lucrurilor de care ne plângem e impresionantă, de la vreme la fotbal, la preoți și la politică. În special politică. Românul nu s-a născut doar poet, ci și expert în politică, și în funcție de canalul TV ales, se plânge furios de orice nouă presupusă himeră care i se vinde. Teoria conspirației e o altă sursă nesecată de jale. Suntem pironiți în starea noastră abjectă pentru că „ei” (înlocuiește cu: noua ordine mondială, evreii, masonii, illuminati, reptilienii annunaki, extratereștii antici, toți cei enumerați etc.) vor asta. Vor să ne omoare cu codex alimentarius, fluor în apă și gluten. Sigur, nu suntem singurii de pe planetă care credem bazaconii, dar la noi au o tentă puțin mai fatalistă, pentru că predicțiile apocaliptice sunt doar un punct pe lista necazurilor. Planurile diabolice ale reptilienilor trec în planul secund, dacă se scumpește benzina.

3. E greu să ai solidaritate, când ești paranoic

Danezii și țările nordice ocupă tot timpul vârful clasamentelor astea cu fericirea. Una din explicații e că solidaritatea socială și încrederea în comunitate sunt foarte bine dezvoltate. 40% din danezi fac voluntariat constant, iar aproape 10% din PIB-ul țării e din muncă voluntară. Încrederea în instituțiile statului și în concetățeni e de asemenea extrem de mare. La noi, fiți sinceri – și aici nu mă refer la ceva mișcare cooperativă între 15 hipsteri în Lipscani – munca voluntară e pentru fraieri. Sigur, sunt adorabili în naivitatea lor, dar tot sunt fraieri. La noi probabil și ăsta e un atavism dubios de pe vremea comunismului, când voluntar însemna obligatoriu și muncă însemna să faci orice altceva.

Aici intervine și gradul în care oamenii au încredere unii în alții într-o societate. E greu să faci muncă voluntară, dacă ești paranoic tot timpul că vei fi fraierit și dacă stai mereu cu un ochi pe capra vecinului. Din păcate, cât timp ne cresc ochi și în ceafă ca să-i suspectăm mai eficient pe alții, nu prea avem rând la solidaritatea socială.

4. Alții trag sforile

În studiile despre factorii care contribuie la fericirea personală, controlul și autonomia asupra vieții proprii sunt unii dintre cei mai importanți. O generație întreagă și fracțiuni din altele câteva au trăit fără un gram de autonomie personală. Pentru mulți dintre români, pumnul de oțel al statului s-a transformat în incertitudinea capricioasă a pieței muncii. Când ziua de mâine îți scapă printre degete și ți se poate surpa oricând pământul sub picioare, e cam greu să-ți revendici autonomia. Și timidele noastre incursiuni în sectorul privat sunt penalizate, pentru că cezarul poate să-și ceară zeciuiala când vrea și de câte ori vrea sau, alternativ, concurența are pile. Cu atâția păpușari, îți vine să-ți bagi piciorul în tot spectacolul.

5. Libertatea ne e limitată by default

Și culturile se pot cuantifica într-o oarecare măsură (e controversată treaba, pentru că nu vorbim de lucruri tangibile), iar un olandez le-a organizat meticulos. Geert Hofstede, gurul științelor inter-culturale, a creat șase dimensiuni după care poți compara aspectele dominante din culturile locale de prin diversele națiuni. Una dintre ele, indulgence, arată o valoare extrem de scăzută în România. Valoarea asta măsoară gradul de libertate de exprimare personală pe care îl are un om. La noi (după investigațiile olandezului), cică e obositor de multă auto-cenzură socială. Societățile în care trebuie să te înfrânezi tot timpul și să te adaptezi sunt corelate puternic cu cinismul și pesimismul.

Comparativ, țări cu care ne lăudăm că semănam în vena latină, ca Spania, au un scor dublu la dimensiunea asta (20 vs. 44), iar țări cronic vesele, precum Danemarca, zburdă de permisivitate socială cu un scor de 70. Da, ăștia sunt cei de care ne mirăm că se întind pe iarbă în parcuri și citesc, ca niște homeleși nesimțiți.

Nu e chiar șocantă știrea că suntem nefericiți. E ca în povestea aia pe care o tot repetă lumea când vine din vest: „Ce naiba au ăia, de zâmbesc pe stradă?”. Cât timp chestia asta va fi o curiozitate, probabil și statistic vom sta tot așa de apocaliptic cu fericirea. Poate nu suntem construiți pentru ea, ci pentru un martiriu sublim și constant, sau cum spune slovacul filosof marxist Slavoj Zizek, „de ce să fii fericit când poți să fii interesant?“.

Articol preluat de pe: http://alexkaschuta.com

 

2 Comments

  1. LG (Post author)

    Realist, nu-i așa? 🙂

    Reply
  2. oana pauna

    Foarte, foarte piperat si enervant de bun!

    Reply

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.